Ca la 22 de ani
Pfai, ce zi! Știu, ziua lui Hagi, 60 de bețe, la mulți ani și n-o să-ți pot niciodată mulțumi îndeajuns pentru tot fotbalul ăla romantic și senzațional pe care l-am trăit și pe care l-am udat cu lacrimi de fericire, dar și de tristețe. La fel cum n-o să-i pot mulțumi îndeajuns Simonei Halep, care s-a retras ieri, pentru toate momentele alea în care am trăit la maximum tenisul ei muncit până dincolo de ultima picătură de energie.
O zi cum încerc să am cât mai rar. Am muncit practic non-stop. Ca pe vremuri, ca să zic așa. Partea bună e că m-am recuperat bine fizic după fotbal, gheață la gleznă, are Robert niște recovery boots, m-am băgat în ele ieri, am băgat presiune ca lumea, azi eram ca nou. Fără alea, aș fi fost împăiat trei zile. Ceasul zice că mai am 42 de ore că să mă recuperez total. Eu mâine la 14,00 am tenis de masă. Azi am scris aproape continuu de la 8.30 la 16.30, emisiuni plus un proiect de predat pentru un examen la școală. Am făcut două pauze, ca să mănânc. Apoi am plecat la studio, unde am înregistrat emisiunea de mâine, podcastul de sâmbătă și am făcut live-ul cu Valeriu Nicolae. E 22,22, precum în piesa băieților de la The Mono Jacks (să-ți fie rușine, Andrei, că nu ai dat niciun semn de săptămâni bune!), iar eu sunt tot la studio, scriu în continuare, de data asta pentru jurnal. Dar mâine am doar tenis și chestii la șantier și ceva întâlniri pentru teatru și bibliotecă, deci sunt ok.
Mă cuprinde de multe ori, mai ales acum, cu tot ce se întâmplă, sentimentul ăsta de zădărnicie, de-aia și fac toate astea, inclusiv jurnalul, să fiu cumva obligat să merg mai departe. Pentru că așa îmi vine să-mi bag picioarele și să las tot! După care-mi trece, pentru că îmi dau seama că nu asta e soluție. Și că deși m-aș simți probanil mai bine o perioadă n-aș putea să stau fără ceea ce fac. Dar câteodată… cum era: c-așa-mi vine câteodată…
Vești bune? Sigur. Iată:
Uite, acolo sus e Eugen și alea-s gradenele de la teatru. Abia aștept să deschidem.
Mi-a scris V, student la inginerie medicală în anul 3, Politehnica București. Are 22 de ani. Și zice așa: ”Sunt un pic blocat in activitatiile zilnice (actual cu sesiunea) si in rest cu asociatiile studentesti. Ce ati face daca ati fii din nou la varsta asta, si cum m-as putea dezvolta mai departe, si care sunt niste meserii de viitor pe care le putem practica noi studentii tineri, si nu in ultimul rand ce ati recomanda unor copii/studenti de varsta noastre 22-23 ani sa faca cu viata lor? Daca aveti vreo idee de oprtunitati sau idei de trainings-uri astept.”
Dragă V., sfatul meu e simplu. Dacă aș avea din nou 22 de ani și ar fi 2025, că e important când ai 22 de ani, că eu am avut 22 de ani în 1999 și făceam ce fac și azi, adică eram jurnalist, abia încercam să înțelegem internetul, aș fi destul de speriat probabil. Dar dacă aș avea 22 de ani în 2025 și mintea pe care o am acum, la 47 de ani, atunci aș avea grijă să fac cât mai multe și să-mi cultiv acele abilități care să mă ajute nu într-o meserie, ci în orice meserie. Să comunic foarte bine, în mai multe limbi, să pot să lucrez în echipă, să pot să îi inspir pe cei de lângă mine, să am capacitatea să construiesc un plan și să-l pun în aplicare, să fiu un om de încredere și foarre bun. Să mă descurc, deci. Nu doar în orice meserie, ci în orice situație de viață. Cine spune că știe el cum va arăta lumea peste zece ani mănâncă rahat. Așa că aș avea grijă, repet, e aproape imposibil să te preocupe asta la 22 de ani, aș avea grijă să am cât mai multe opțiuni și să știu cât mai multe lucruri care-mi pot fi utile. Și aș avea grijă să îmi fac cât mai multe relații. Să cunosc cât mai mulți oameni cu care să leg prietenii atât de strânse, încât ei să poată apela la mine și eu la ei pentru orice. Aș avea deci grijă să nu fiu o insulă. Și aș face din nou ce-am și făcut chiar la 22 de ani, pe 22 mai. Mi-aș face o familie.
Și uite asta mi-a ieșit azi, din ce în ce mai bine, nu? Pe care am… băut-o!
Și datele zilei:
Somn: 7 ore și 39 minute. Nota 8.
Pași: 2100. Nu cred că am atât de puțini. Orice-ar fi, ies cu Kara juma de oră când ajung, să mă duc măcar la 6000.
Antrenament: Da. La tastatură.
Mâncare:
10.00: mixul meu. 10 g. ovăz, 10 g. chia, 10 g in, 10 g. cacao pudră, 10. g cânepă, 30 g proteină vegetală. Lapte de ovăz. 100 gr. afine.
14,00 - borș de pește și saramură de pește. Da, din alea de vineri, că mai rămăsese, deocamdată nu sunt semne de toxiinfecție alimentară, deci sunt ok.
21,30 - niște crispy bread, o salată de edamame și linte, cu humus, o banană - ce-am găsit și eu prin frigiderul de aici.
Citit:
Nu, doar scris azi. Dar am citit de mai multe ori ce-am scris. Ce să…, glume de ora 23.00. Somn bun.
Câd aud numele Simonei Halep îmi bate inima la dublu pas. In 2019 când castiga la Wimbledon împotriva Serenei Williams mama era în faza terminală cu cancer pulmonar. Am stat și ne-am uitata la partida aia si ne-am bucurat împreună. Peste câteva zile mama ajunsese intr-o stare foarte precară începusem să administrăm morfiină, mai precis eu acasă cu niște notițe facute de medic. Oricum acel meci de tenis a fost printre ultimele lucruri pentru care mai avea puteri și se mai putea bucura cu noi. A vizionat cu un entusiasm nemapomenit. Simona ne-a oferit a zi cu soare intr-o perioadă extraordinar de întunecată din viața noastră
Ca de la un student la alt student, am salvat imaginea cu gradenele, fiindcă semestrul următor, când ştiu sigur că va trebui să execut un detaliu constructiv despre asta, voi căuta exemple, îmi voi aminti de imaginea asta venită de unde nu mă așteptam, însă vor fi atât de multe postări aici, încât n-o să ştiu cum să o găsesc din nou. Cam aşa şi cu cei 22 de ani. Nu aștepți să îți spună planetele că s-au aliniat pentru tine, înveți să fii cineva care se poate adapta la orice s-ar întâmpla.
p.s. (20 de minute mai târziu): am uitat să mulțumesc pentru fotografie. Așadar, mulțumesc!