Când ăia care trebuie concediați fac concedieri. Și cum să începi ceva de care să te și ții

Hai, că m-am gândit cum fac. Scriu ziua chestii aici, seara le ambalez cu sclipici și fundă roșie și le dau drumul, încerc la o oră decentă. Totul e să-mi fie ușor de făcut. Ajută mult asta, orice v-ați apuca să faceți, fie că e vorba de slăbit, de făcut mișcare, de un obicei nou, cum ar fi un jurnal. E bine de ținut minte: dacă nu îți vine ușor, n-o să faci. Și aici intervine priceperea fiecăruia în a integra noua activitate în rutina zilnică. Vrei să faci sport, alege un sport care-ți place. Eu ieri am făcut forță, la sală, asistat de Kara, 

azi am fost azi la antrenament la tenis de masă, 90 de minute de efort destul de intens. La tenisul de masă antrenamentele sunt foarte grele, pentru că repeți aceeași lovitură de sute de ori, iar asta presupune mișcări ample (câteva ore după îmi sună în urechi Georgică, antrenorul meu: ”cu mișcarea până la capăt, Dragoș!”), joc de picioare permanent, atenție maximă, pentru că totul e în mare viteză și nicio pauză între mingi, așa cum se întâmplă când joci cu un adversar, pe puncte. Îmi place la nebunie, mai ales că rezultatele antrenamentelor sunt vizibile la meciurile pe care le joc cu adversari diferiți, de când nu mai fac naveta la Otopeni. N-o să mergi la sală dacă nu te atrage nimic acolo. N-o să alergi dacă n-ai o condiție fizică bună și dacă n-ai avut o perioadă în viață în care ai alergat. Dacă poți să ai și parteneri în implementarea noului obicei e foarte posibil să-ți iasă. Și dacă aveți nevoie și de ceva argumente științifice ca să vă înscrieți la clubul te tenis din localitatea voastră (haha, bună asta, nu există aproape nicăieri în România acest lux, știu!), luați de aici.

Da, sportul adaugă ani vieții și foarte multă viață în ani. E ceva ce vreau să fac anul ăsta: un club de tenis de masă pentru amatori, unde pensionarii să primească lecții gratuite și să putem ajunge să organizăm competiții de seniori. Vă țin la curent, deocamdată caut un spațiu bun, pe care să-l dotăm cu mese, am ceva discuții, sper să-mi iasă. 

Legat de obiceiuri bune și implementarea lor, uite, am reluat și alergările. Ușor, foarte ușor. Am alergat în prima săptămână din an câte un kilometru every other day. Apoi, doi kilometri. Și acum trei, dar doar de două ori pe săptămână, pentru că deja am zile cu câte două antrenamente, adică forță dimineața și alergare seara. E totuși mult pentru un tânăr de 47 de ani. E, ce-am observat. Având o formă fizică foarte bună și începând orice antrenament de forță cu cinci serii de exerciții pentru picioare, alergarea e foarte plăcută. Nu tragi de tine. Nu tragi să mori adică. Și mi-am adus aminte că aveam sentimentul ăsta - că zbor efectiv când alerg, că nu ating pământul, când făceam atletism. Sigur, aveam 15 ani atunci. Am scris rândurile astea pentru cei care nici nu se apucă bine de ceva și abadonează, pentru că li se pare greu. Nu mă înțelegeți greșit, e al dracului de greu, tati! Adică, trebuie să fie ceva stofă de campion pitită în tine ca să reușești. Dar cheia e la început în găsirea ritmului care să facă toată activitatea plăcută. Și mai e ceva. Foarte important. Eu nu cunosc pe nimeni căruia să nu-i placă propria evoluție, propriul progres. Să nu fie inundat de hormonii ăia mișto când constată că a reușit. E, oferiți-vă asta, ocazia de a constata zilnic, săptămânal, lunar, că evoluați, că avansați. Chiar dacă plecați de la zero. Și, desigur, cel mai important e să fiți acolo. Să puneți munca. Chiar dacă iese prost uneori. Cum spunea Woody Allen, 80% din succes e să apari naibii în fiecare zi la treabă. Cum sunt eu acum, la studio, scriind textul ăsta. 

Cică mâine e liber. Adică, nu se lucrează nici aici, pe șantier. Normal, ca workaholic, te ia cu rău, pentru că primul impuls e să zici: iar, frate, zi liberă? Ceea ce e o prostie. Și eu am fost acolo, am fost atât de prost încât să cred că zilele libere trebuie să fie mult mai puține. Că viața noastră e despre muncă în primul rând. Între timp am mai crescut, am mai făcut cornete din niște cărți și acum cred că e nevoie de mai multe zile libere, dacă vrem să și trăim între reprizele de muncă. Se muncește prea mult, ca timp. Și-n rest se stă pe rețele, deci, nu prea se mai trăiește deloc. Trebuie nu doar să muncim mai puțin pentru bani, că muncă e și când speli vasele acasă, ci să reînvățăm să trăim, să fim prezenți, să ne bucurăm de viață. Cică un jurnal ajută. Hai, începeți-l pe-al vostru! 

Incredibilă veselia afișată de mulți cetățeni, de când cu anunțurile astea de concedieri de la stat. Am zis și la emisiune că e doar o acțiune de PR și că toate cifrele prezentate de Guvern și chiar de useriști nocivi precum Claudiu Năsui nu spun nimic. Ponderea în PIB a cheltuielilor cu angajații la stat nu e mai mare în România decât în alte țări. A scris și Tolontan despre asta, aici. 

Ce nu pricepem noi, pentru că nimeni nu explică, este că nu rezolvi problema unui stat slab, corupt și abuziv în relația cu cetățeanul prin concedieri. Ăsta poate fi doar un pas, făcut cu cap, înlăturarea celor incompetenți. Rezolvi problema umblând la criteriile de angajare și la calitatea oamenilor. Dar ai nevoie de oameni. Năsui urlă ca un apucat că aoleu, avem 1,3 milioane de angajați la stat și dă senzația că ar trebui să-i dăm pe toți afară. Niii, mă, sănătosule! Eu cred că avem prea puțini oameni la stat. Și cifrele confirmă ce cred eu, nu ce urlă populist Năsui. Avem deficit de personal în educație, în sănătate, în poliție, în justiție, peste tot. Deci? Dar dă bine să facem pe reformatorii, cu oameni vechi și obtuzi, precum Bolojan. Și furia oamenilor e întreținută cu alte mizerii, cum ar fi aceea că tipa care a țipat la reformatorul Bolojan e o pesedistă nenorocită, deci merită să fie dată afară. Și de aici nu mai purtăm discuții pe principii, ci exclusiv pe emoții. Nu poți face reformă așa, ca prostul. Treci prin instituții și concediezi oameni pentru că poporul vrea să curgă și sânge de angajat la stat. Ești doar populist când faci asta. Și ne mirăm apoi cum de s-a umflat mămăliga asta extremistă și pe la noi. Ăștia au umflat-o: Ciolacu, Ciucă, Rareș Bogdan, acum bagă și Bolojan făcălețul în ea. 

Azi mi-a apărut o sugestie de poză de acum șapte ani. Când eram eu șmecher și domneam peste oameni. 

Mai voiam să scriu ceva frumos de la doamna Martha Beck, pe care v-o recomand. Nu mai am timp, că e sezon nou din The Night Agent pe Netflix și vreau să văd și eu un episod, așa că mi-am notat pentru mâine. Și tot pentru mâine să nu uit să scriu despre agențiile de tot felul care mă sună să mă întrebe dacă sunt disponibil să țin o prelegere la un eveniment al unui client, fără să-mi spună cine e clientul. Tocmai v-am angajat să luați cuvântul la ziua lui Putin! Harașo! 

Și datele zilei: 

Somn: 7 ore 58 de minute. Ah, ce mă oftic când nu trec de opt ore la mustață!

Pași: 11.200. Până acum. 

Antrenament: tenis de masă, 90 de minute. 

Mâncare: 

09.45: mixul meu *10 g. ovăz, 10 g. chia, 10 g in, 10 g. cacao pudră, 10. g cânepă, 30 g proteină vegetală. Lapte de ovăz. 100 gr. afine. 

12,30 - salată cu cartofi, ou, murături, verdeață, ceva făcut de Eugen la șantier, mi-a dat să gust și am decis că-mi place. 

16,00: supă de cartof dulce cu lapte de cocos, la cafenea. 

18.00 - o salată verde mare, un steak de ton (nu voiam, dar mai rămăsese unul, a zis M că ori îl mănânc ori îl aruncă, pentru că se strică). 

20.00 (urmează) Un shake proteic. 

Citit: urmează, de la 22 la 23, hai, că până duminică termin Patriotul, de Navalnîi.