Despre libertate. Nu, nu aia. Cealaltă!
Jurnalule, continuăm ce-am început ieri. Problema cu timpul liber e că atunci când ai mai mult există tendința să-l umpli cu tot felul de prostii. Eu când am zile de-astea simt vină la finalul unei zile în care nu știu, doar am fost la o mișcare. Azi am fost la tenis două ore, am citit dimineață, dar am și muncit pe seară, un live la Starea sănătății, cu Tania Ghinea, foarte util pentru mulți, cred, și am înregistrat și podcastul de mâine. Puțin, la câte fac de obicei într-o zi. Nu că nu-mi place să nu fac nimic, îmi place la nebunie. Să n-am program. Pfai, senzație. Ce faci? Nu știu, mă mai gândesc ce să fac. Nu prea am chef de nimic, așa că ne vedem mâine. Hm, nu știu dacă aș putea. Adică, poți să nu faci nimic câteva zile, o săptămână, o lună, probabil chiar câteva luni. N-am încercat mai mult de o zi, două. Cred că ai nevoie de chestii pe care și trebuie să le faci. Altfel te pierzi. Și îi pierzi și pe cei din jurul tău, cărora n-o să le placă să se tot vadă cu unul care dă pe-afară de relaxare și nu are nimic de făcut cu adevărat în fiecare zi. Unul care atârnă, unul care o freacă. Bine, depinde și unde alegi să atârni.
M-am gândit de multe ori în ultima vreme că aș putea să nu mai fac nimic. Ceea ce nu înseamnă că n-aș mai face nimic, ci doar că aș evada din capcana asta pe care eu mi-am construit-o și-n care m-am băgat și-n care stau, chiar dacă am cheia în buzunar. Îmi spun că sunt liber, că fac ce vreau, că îmi organizez timpul după bunul plac. Și totuși, când trag linie, ziua nu-mi aparține de cele mai multe ori. În loc să fiu propriul meu stăpân, sunt sclavul propriilor mele decizii, propriilor mele proiecte. Azi stăteam cu Sabin (noul bibliotecar al nației) în bucătăria complet utilată, dar goală încă, de la teatru, din care conducem operațiunile noastre culturale mafiote, cum îmi place mie să zic, și după zece minute de discuții deja aveam două proiecte noi pe care le lansam. Și mi-am dat seama ce fac și i-am spus: nu facem nimic până când nu dăm drumul la ce-i aici și vedem că merge și ne mai liniștim. Ok, mi-a zis un pic derutat Sabin, care deja își notase câteva idei pe care voia să lucreze în zilele următoare. Aș putea să fac asta dacă doar asta aș face. Adică să coordonez proiecte de care să se ocupe alți oameni. Și poate aici e și vina mea, că m-am învățat să fiu permanent nu doar cel care pune totul la cale, ci și cel care execută. Deși aproape sigur aș fi, cu toată experiența asta pe care o am, foarte bun la a fi cel care să spună cum se face și să-i lase și pe alții să facă. Nu cred că voi putea ajunge acolo vreodată.
Am fugit toată viața de un șef care să îmi dea ordine. Și ghici ce, am ajuns eu să fiu acel superior care mă are pe mine în subordine. Cum zice Byung Chul Han, am trecut de la dictatura lui trebuie la dictatura lui pot. Și eu am tot putut. Să fac mai multe proiecte, că învăț mai mult, să lucrez mai eficient, să-mi optimizez sănătatea, somnul, hrana, productivitatea. Că vorba aia, e păcat să nu devii o versiune mai bună a ta. Și ”poți” a devenit un ”trebuie” nevăzut. Și această auto-exploatare aproape că m-a epuizat.
Libertatea, în forma ei pură, înseamnă alegere. Dar când simți că orice pauză e o pierdere de vreme, atunci cât de liber mai ești, de fapt? Libertatea nu înseamnă doar să poți face orice, cum greșit cred eu, ci și să îți permiți să nu faci nimic. Așa că am deschis (iar) discuția asta între mine, muncitorul și eu, cel care-l exploatează de atâta timp pe muncitor. Ca să mai poată să ducă, muncitorul trebuie să fie mai prezent în viața lui. Mai puțin ocupat și mai liber. Mai puțin un proiect și mai mult un om. Hai, că putem.
Am decupat secvența asta, de la finala de săptămâna trecută, unde băieții mei au câștigat un nou titlu, acum la U19. Eram sută la sută acolo. Așa arată bucuria totală. Vreau mai multe momente de-astea.
Și datele zilei.
Somn: 7 ore și 43 minute. Excelent. Nota 9.
Pași: 12300.
Antrenament: Da. Tenis de masă. Am câștigat, dar am jucat execrabil. Se vede că am făcut doar jocuri în ultiemele două săptămâni, trebuie să revin la antrenamente.
Mâncare:
10.00: trei ouă fierte, o tartă cu brânză, salată cu legume și avocado.
17,00: salată cu legume și avocado, supă minestrone, quessadilla.
21,00: am terminat salata aia a la rousee, două felii de pâine de secară cu salată de icre, o plăcintă cu mere.
Citit:
Meditatii pentru muritori - 32 de pagini
Văzut:
Reacher - serie nouă, un episod. Pe Prime. O porcărie sezonul ăsta.
Salutare Dragoș. Fix la ce ai scris tu astăzi, mă gândeam eu astăzi, când strângeam frunzele uscate din curte(curățenia de primăvară) și purtam un dialog imaginar cu tine. Serios. Și era ciudat, pentru ca uneori eram de acord cu tine, alteori nu. Făcând un rezumat, cred ca '' ar trebui'' sa te gândești ca tu ești, probabil, unul din putinii oameni ce-si iubesc mult semenii. Tu poți, bineînțeles, face ce vrei tu, când vrei tu, însă e ceva acolo înăuntrul tău ce nu te lasă să te opresti(și sigur are legătură cu mica molecula denumita Dopamina). Dar este totul pentru un scop nobil. Dacă ai ști într-adevăr câte persoane ajuți zilnic, din toate punctele de vedere, probabil ai munci și mai mult :) Îmi e ușor sa gândesc asa, nu sunt în pielea ta... dar eu mai cred ca energiile pozitive ce le transmiți și ce ți se întorc înzecit, te fac sa fii asa,fara sa vrei. Asa, adică ce ai scris tu în seara asta, ca ai devenit propriul șef exigent, sa zicem...Eu îți mulțumesc ca exiști, ca ești asa cum ești, nu te mai judeca, ești minunat, crede-mă pe cuvânt! Poate nu-mi vei citi mesajul, fiind prea lung :) și de aceea, zilele următoare am sa îți scriu pe dragos@patraru.ro(vreau demult sa fac asta, dar nu știu de ce nu o fac, am multe multe sa îți povestesc legate de cum schimbi tu în bine viețile unor oameni și implicit viețile familiilor lor). Multumesc încă o data.
Seara minunată!
PS:Tare mult mi-aș dori să te văd cum joci ping pong, sa îmi dau seama dacă joci, sau nu, mai bine ca mine. Și cine știe, poate vom juca vreodată în viata asta.
Stii parabola asta?
It’s like that parable about a Mexican fisherman:
An American investment banker was at the pier of a small coastal Mexican village when a small boat with one fisherman docked.
Inside the boat were several yellowfin tuna. The American complimented the Mexican on the quality of his fish and asked how long it took to catch them.
“Only a little while.”
“Why didn’t you stay out longer and catch more fish?”
“This is enough to support my family’s needs.”
“But what do you do with the rest of your time?”
“I sleep late, play with my children, take siestas with my wife, and stroll to the village each evening where I sip wine and play guitar with my amigos. I have a full and busy life.”
“Well I have an MBA from Harvard and can help you.”
“Yeah?”
“You should spend more time fishing, and with the money buy a bigger boat. With a bigger boat you can make more money, and now you buy several boats, and eventually have a fleet. Instead of selling your fish to a middleman, you sell directly to the processor, and eventually open up your own cannery. You control the product, processing, and distribution. Of course, you leave this small village and move to Mexico City, then LA, and eventually New York City, where you run your company.”
“How long will all this take?”
“Oh, 20 years or so.”
“Then what?”
“That’s the best part. When the time is right, you take the company public and become very, very rich.”
“Then what?”
“Then you can retire. You move to a small coastal village where you sleep late, fish a little, play with your children, take siestas with your wife, and stroll to the village in the evenings where you sip wine and play guitar with your amigos.”