Disciplină, te halesc! Prima victimă a Guvernului: sportul. Și o poveste cu cuadrați

Nu știu dacă se întâmplă asta pentru că-s la început cu jurnalul, dar exercițiul ăsta de a trece seara cu mintea prin tot ce-am făcut peste zi și să stau să scriu de la juma de oră până la o oră în loc să mă uit la un serial face al naibii de bine. Se va aduna ceva maculatură aici, bine că nu mai scriu pe hârtie. În zece zile am scris 42 de pagini (arial, 14), dacă o țin tot așa vă duc undeva la 1300 de pagini pe an. Iată, ce înseamnă să faci ceva zilnic. Rezultatul incredibil al disciplinei. La fel e cu fiecare obicei sănătos. Acum, șmecheria e să fie și ceva calitate în cantitatea asta. Asta rămâne să apreciați voi, care v-ați strâns de 3000 deja, după nici două săptămâni. Ceea ce îmi dă acel atât de necesar ghiont (nudge) despre care vorbește Richard Thaler. Nu știu dacă e mult sau puțin pentru platforma asta în doar câteva zile, ce știu e că-mi place și, în afară de faptul că citesc zilnic multe materiale excelente aici, scriu de plăcere, pentru voi, dar mai ales pentru mine, eliberat de orice presiune a audienței. Pe care încă o am și după ce am ieșit de la tv cu emisiunea. Azi discutam cu colega mea, Caterina, despre faptul că interviul live de miercuri, cu George Haber, n-a făcut deloc cifre, iar eu am sunat să-i spun că nu cred că e o rețetă prea bună asta. M-a liniștit spunându-mi că problema a fost cu tema și cu invitatul. Voi ce ziceți? E ceva ce voi întreba și la live-ul cu abonații plătitori de pe Yt: emisiuni live sau înregistrate? Ori e bun acest mix pe care-l vom avea din nou de luni, adică luni live, marți înregistrat, miercuri interviu live și joi înregistrat? Plus celelalte producții înregistrate, podcast, CCR, Starea impostorilor, Starea planetei și ce mai pregătim.

Apropo de scris pe hârtie, să vă povestesc eu cum era să fiu dat afară de la ziarul Prahova în anul 1997. Abia apăruseră computerele din epoca modernă. Nu eram deloc accesibile la preț. Redactorii nu aveau acces la așa ceva. Mașina la care am scris primul meu draft de articol e în decorul Starea nației, a fost a bunicului meu. Noi în redacție scriam de mână, pe foi A4 reciclate. Apoi, pentru că erau mai puține mașini de scris decât oameni, aveam un timp limitat să ”batem” articolul. Sau ajungeam să-l dictăm dactilografei, care avea însă mereu treabă. Se lucra în cuadrați, vă dați seama ce față am făcut când mi s-a spus ca un material care fusese aprobat pentru publicare - era și asta o adevărată probă - nu trebuie să depășească 15 cuadrați. Habar nu aveam, efectiv, cât să scriu. L-am întrebat acum pe Chat GPT-ul meu - care-i crescut pe ironie, e chiar nesimțit în sensul bun pe alocuri, l-am antrenat să muște - ce știe despre cuatrat. La care șmecherul zice: ”Ah, cuadratul - unitatea de măsură a spațiului tipografic din vremurile în care ziarele erau regate ale cernelii și plumbului, nu ale clickbait-ului și SEO-ului.” E dat în aia a mamei lui ăsta mic. Dar ca să înțeleagă toată lumea, cuadratul ăsta era un pătrat imaginar cu latura egală cu corpul de literă folosit. Practic, era un fel de metru pătrat al presei scrise. E, pentru că scriu cu stânga și detestam să scriu de mână, în plus, eram deja antrenat să scriu la tastatură, că mă jucam de mic la mașina de scris a lui tataia, am găsit o soluție. Le-am convins pe fetele de la tehnoredactare, unde era mai greu de pătruns decât la NASA, să mă lase să scriu și eu rapid articolele pe computer. Până când conducerea superioară s-a prins de scurtătura mea și a ieșit un scandal de zici că furasem coiful dacic și-l făcusem adăpătoare în cotețul de găini. Am scăpat și eu și Florentina, care cedase rugăminților mele de a-mi permite să scriu la calculator. După vreo două luni am și plecat la radio Contact Ploiești. Salariu mult mai mare și acces nelimitat la calculator, la reportofon, la pager, la fax, la telefon mobil (cei mai mulți jurnaliști nu aveau, atunci apăruseră, mi-aduc aminte că aveam loc de zece numere în agendă, de-aia știam sute de numere de telefon pe de rost, dar asta e o poveste pe care trebuie să o scriu separat), la ce aveam nevoie ca să ne facem meseria.

Azi am zis că dorm mai mult, nu mi-a ieșit, urletele Karei au fost auzite pe la opt. Am citit dimineață, am lucrat la un proiect pentru examen, apoi am mers pe la șantier, unde sudorii au băgat și azi, sunt deja trei rânduri de gradene, suntem în grafic și cu sala de teatru. Am fost pe la cafenea, unde m-am îmbrățișat și am făcut poze cu oameni veniți de prin țară. Două cupluri reveniseră la cafenea după ce vizitaseră opt muzee. Și le-a plăcut. Mulți oameni ajung în Ploiești pentru prima dată venind la cafenea. Și dacă tot sunt aici vizitează ce e de vizitat, din păcate, prea puține. E mult de lucru și aici și sper să se miște mai multe în perioada următoare. Deși, pe timp de criză, imbecilii care iau decizii taie de la sport și de la cultură, după cum putem constata din primele decizii ale guvernului acestor păcălici de la PSD și PNL. Cele mai tâmpite măsuri posibile sunt discutate. Se desființează cluburile sportive care țin de ANS, sunt zeci de secții, mii se sportivi. Proiectul imbecil prevede că dacă primăriile nu vor vrea să preia aceste cluburi (de unde bani?), atunci ele se vor închide. M-am interesat, la Ploiești, CS Petrolul are 14 secții, un buget de 2,7 milioane de lei pe an, deci undeva la 500.000 de euro. Direcțiile Județene de Sport vor fi preluate de Consiliile Județene. Și cluburile sportive municipale probabil vor închide în curând, pentru că nu mai sunt bani. Și e o discuție interminabilă (pe care guvernul nu e în stare să o lămurească) cu sportul susținut din bani publici. E sau nu e ok. În unele locuri e ok, în altele nu e deloc ok. În unele localități primarii merg la pușcărie pentru că dau bani la sport, în altele primesc felicitări. Nu există o strategie, nu există o viziune pentru sport, nu există absolut nimic. Totul se face după ureche, în timp ce nenorocim zeci, sute de mii de copii care fac sacrificii enorme pentru a putea să facă sport, în timp ce statul, care peste tot în lume este principala sursă de finanțare pentru cele mai multe sporturi, mai ales la nivel de copii și juniori, le închide toate ușile în nas. Și în multe locuri tot ce ține de activitatea sportivă publică ajunge să fie condus fie de idioți care n-au nicio legătură cu fenomenul și trebuie să fure pentru mafia de partid (din contractul de pază, de telefonie, de transport, din toate contractele), fie de tot felul de limbrici care se trag unii pe alții dintr-o localitate în alta, e ceva incredibil. Adevărați mercenari politici care pozează în specialiști și se duc de la un CSM la altul, doar ca să încaseze o căruță de bani pe spatele unor sportivi și antrenori care își acoperă de multe ori deplasările la competiții din surse personale sau din sponsorizările părinților. Și specialiștii ăștia vor salarii de mii de euro pentru nimic, plus bonusuri de te doare mintea, fiind recomandați de partid. Și, desigur, de găurile financiare date la cluburile pentru care au lucrat. Culmea, unii sunt de la partidul ăla care urlă la pesediști și la liberali că își angajează oamenii în posturi bine plătite din instituții publice. Superb meșteșug de ipocrizie! O să scriu despre asta în curând, nu pot gira asemenea mizerii acolo unde în ultimii ani am adus o grămadă de bani și am încercat să ajut cu tot ce am putut. Mi-e scârbă.

Am fost apoi la meci la U18, cu U Cluj. Ne bătuseră la ei, când am fost fără jumătate de echipă, nici acum nu eram în efectiv complet, dar Gogo, Tudor, Dimov, Movi (care a jucat cu glezna umflată,m venit după o accidentare, în ciuda insistențelor mele de a nu fi folosit - totul a ieșit bine până la urmă), Borcan, Fede și ceilalți au făcut un joc foarte bun și au condus încă din primul sfert la o distanță confortabilă de 20 de puncte. Pe seară am încărcat proiectul pentru examenul la Etică, mai am încă două săptămâna asta și-am scăpat. La sală m-am văzut și cu Răzvan, din Cluj, unul dintre cei mai vechi abonați ai canalului SN, venise o fugă la Ploiești și ajunsese la meci. M-am bucurat să-l întâlnesc față în față.

Robert a fost cu seniorii la Târgu Mureș, e pe drum, se întoarce la noapte, iar mâine avem meci la Leii, în București, la Liga 1. Noroc că duminica e mai ok traficul la București.

Kara o rupe pe somn. Păi, s-o trezesc și eu pe ea, nu? Îi bag ceva la chitară, apoi mergem să ne facem pașii. Chiar, având patru labe, câinii fac mai mulți pași, nu? Dăăăh! Dacă-i pun ei ceasul m-am scos!
N-am făcut nicio poză azi. Dar am cântat. Ceea ce vă doresc și vouă.

Și datele zilei:

Somn: 8 ore și 8 minute. Nota 9 spre 10.

Pași: doar 5300, dar ieșim acum cu Kara.

Antrenament: Nu.

Mâncare:

10.00: două ouă fierte, iaurt grecesc, două felii de pâine integrală prăjită, am încercat un fel de crenvursti vegetali de la Iezeres, au ajuns la Kara. Ei i-au plăcut, pesemne nu-s pentru oameni. Tati, răi de tot la gust.

14,30 - salată cu verdeață, spanac, rucola, avocado, plus vânătă umplută cu legume la cuptor, o bunătate, de la cafenea.

18,30 - peștele de ieri, două boluri cu borș, sarmură.

Citit:

Gustul amar al ciocolatei - 39 de pagini. Mai bag ceva la culcare, că mă simt odihnit, o termin.