Dovleacul înfuriat a făcut-o! Și de ce m-a sunat azi Piedone

Deci, s-au eliberat americanii, ă? A băgat dobleacul tarifele. Superb. Am apucat să ascult acum, seara, o bucată dintr-un dialog excelent între Gary Stevenson și economistul Ha-Joon Chang despre politica tarifară a lui Donald Trump. Gary l-a chemat pe Chang în bucătăria în care filmează el. Chang scrie foarte mișto, i-am citit cărțile traduse la noi, plus alte vreo două în engleză, dar nu e cel mai bun vorbitor. În sensul că e cam varză într-un dialog liber. Dar na, nu de-asta îl iubesc eu. Întrebarea centrală: pot tarifele să te îmbogățească? Răspunsul lui Chang e clar: depinde. Depinde de scop, de context, de planul pe termen lung. Iar în cazul lui Trump, totul pare să depindă de… nimic. Chang vorbește mult despre asta, în cărțile lui, mai ales în Samaritenii cei răi, că țările care s-au dezvoltat economic (Coreea de Sud, Japonia, Germania, chiar SUA în secolele XIX–XX) au făcut-o protejând industrii „infantile” – tinere, vulnerabile, promițătoare. Așa cum nu trimiți un copil de 5 ani la muncă, ci îl trimiți la școală ca să devină adult productiv, tot așa nu expui o industrie tânără competiției globale, ci o crești în incubatorul protecției economice. Doar că tarifele lui Trump nu protejează „copii”, ci „adulți eșuați”, zice Chang. Nu sunt gândite strategic, ci ca o reacție impulsivă la globalizarea care a lăsat pustiită o mare parte din peisajul industrial american. Se speră că, prin impunerea de tarife, companii străine vor construi fabrici în SUA („tariff jumping”). Poate că o parte o vor face. Dar fără o viziune clară, fără infrastructură, forță de muncă specializată și ecosistem de sprijin, aceste fabrici rămân niște insule izolate, nu renașteri industriale. Ce povestea și Cornel Ban foarte mișto în discuția pe care am avut-o miercuri și pe care o puteți urmări aici. Că nu poți deschide mâine niște fabrici fără să ai oamenii care lucreze în ele. 

Ce e și mai grav: sistemul financiar american e atât de „parazitar”, spune Chang, încât și dacă firmele ar obține mai mulți bani prin protecție tarifară, e puțin probabil ca aceștia să fie reinvestiți în industrie. În ultimele decenii, peste 90% din profiturile companiilor s-au dus către acționari – dividende, buybacks, nimic pentru viitor. Deci tarifele nu doar că nu reconstruiesc industria, ci pot accentua și mai mult inegalitatea. În loc de relansare industrială, ne alegem cu inflație și prețuri mai mari pentru cei deja vulnerabili. Iar toate acestea, spune Chang, în lipsa unui plan coerent pe termen lung. Tarifele pot fi utile – dar nu în acest context, nu în această formă. Poate singurul lucru „încurajator” e că Trump nu are o ideologie fixă. Dacă vede că nu funcționează, s-ar putea să renunțe. Dar până atunci, costurile reale le vor simți tot cei care sunt, ironic, chemați să fie „protejați”. 

I-am dat niște indicații lui Chat Gpt pentru a ilustra treaba cu tarifele: 

Cam așa.

Am plătit scump azi pentru ziua de ieri petrecută la București, ca să fiu la emisiunea Punctul critic, de la TVR 1. De-aia nu îmi place mie să ies din rutină, pentru că dau tot programul peste cap. Nu doar pe al meu. Abia acum, la ora 22,00, a apărut emisiunea pe canal, deci se termină și programul celor care trebuie să lucreze mult timp după ce eu termin de înregistrat. Am fi fost gata mult mai devreme dacă nu m-aș fi apucat eu să fac anchetă la ora 15,30, când de fapt trebuia să fiu deja în înregistrare, iar eu nu aveam emisiunea. 

Pe scurt, ce s-a întâmplat. Surse de încredere și verificate mi-au dat o listă cu oameni transferați sau detașați de la sectorul 4 și sectorul 5 la ANPC. În plus, aveam de la altcineva care mi-a semnalat asta într-un mail, habar nu am cine e, un urmăritor al emisiunii a scris acolo, prenumele unui tip care îl filmează pe Piedone la acțiunile ANPC și care ar lucra de fapt la Primăria Sectorului 5. Mihai. Și un număr de telefon. Atât. Așa că l-am sunat pe om, să verific informația. Și omul mi-a confirmat-o și mi-a spus că a făcut asta, că acum nu mai face, dar că era în timpul lui liber. Și că-l cheamă Mihăiță Dedu. Ok, mulțumesc, o să trimit o hârtie pe 544 la Primărie, să vedem dacă în toate zilele cu controale se confirmă că erați în concediu, la revedere. Nu i-am mai zis că am și alte informații, că nu mai aveam timp, urmează să fac o revenire probabil. Sau să lucrez ancheta asta cu colegi din presă care au timp mai mult decât mine.

La nici 20 de minute, mă sună Piedone. Domnu Petraru, îmi zice, sanchi, vrăjeală de cocalar care vrea să îți arate că n-a auzit de tine, că nu ești important pentru el, aroganțe de băieți cu zece clase. Și îmi spune că l-a sunat prietenul lui, Mihăiță, că era în timpul lui liber, că nu sunt probleme, că pot să verific. Serios? Și-atunci de ce m-a mai sunat, că n-are sens. Zic ok, acum, dacă tot m-a sunat, îl întreb și despre celelalte, că n-are drept de control conform fișei postului, că nu e calificat pentru job, că face abuzuri, că nu poate el să ceară renovarea completă a unor spații și multe altele. Îmi spune că nu am dreptate cu nimic din ce spun, dar să îl întreb pe 540, eu îi răspund că o să-l întreb pe 544 și aia a fost. Părerea mea, la ora asta, cu datele pe care le am? E fix cazul Dragnea. Doar că pe Dragnea nu-l mai iubea sistemul. Și da, din ce am auzit, sistemul a început să caute și să iubească oameni precum Piedone. Agresivi, fără respect pentru lege, care prind la poporul suveranist, dar controlabili. Pentru că toată mascarada asta pare făcută pentru Primăria Capitalei, în cazul în care Nicușor eliberează locul. Vom vedea. De săptămâna viitoare începem și interviurile cu candidații. 

E, și a trebuit să scriu toate astea, normal, despre ce am discutat cu Piedone, cu Mihăiță cameramanul. Așa că am înregistrat abia la 17,45. Și am terminat la 19,40, pentru că emisiunea are cu totul vreo 70 de minute. Am mers la cafenea, am mâncat și apoi am venit acasă și-am ieșit cu Kara, să mă liniștesc un pic. 

Mâine Robert are ONSS-ul, adică olimpiada națională la baschet, la 9,45 e primul meci, cu Vâlcea. Adică se întâlnesc cele mai puternice două echipe dintre cele opt care participă. Se joacă la Ploiești, cu mari sacrificii și ajutorul celor care am putut să ne implicăm în organizare. Ca să știți, cine organizează trebuie să se descurce, da, da, așa funcționează Ministerul Educației, cu 70 de lei de copil, cazare și trei mese pe zi. N-ai cum, niște imbecili de la primul până la ultimul. Chiar vreau să-l sun pe ministru zilele astea să-l întreb cum comentează treaba asta, că mi se pare foarte funny cum își bat ăștia joc de copii. Ce e și pe la alte olimpiade, te iei cu mâinile de cap. Iar Anisie aia îmi spunea mie în studio că ei nu-i trebuie bani mai mulți, că sunt destui bani în educație. De-aia zic, pentru că nu se implică în politică oamenii ca lumea, dăm peste toți idioții, ce să facem. 

Gata, stingerea. Monica s-a ridicat să meargă la culcare și zice că din cauza mea o prinde și pe ea ora asta trează. Și că nu-i place stilul ăsta de lucru, că să scriu mai devreme, ca să fim la 10.00 în pat. Are dreptate. 

Și datele zilei: 

Somn: 8 ore și 3 minute. Excelent. Nota 9. 

Pași: 6.800. 

Antrenament: Nu, pauză azi. Nici n-aș fi avut când, am lucrat la emisiune destul de mult și s-au și complicat lucrurile pe seară.  

Mâncare: 

10,00 avocado, ouă scrambled, două felii de pâine.  

11.30 - ceva gustare de raci, două bruschete cu conopidă și cu altceva, foarte bune, la Casa Timiș, unde am trecut un pic pe la aniversarea colegilor de la radio Prahova. 

15,30 - paste cu fructe de mare, falafel.

20,00 - supă Harira, cartof dulce umplut. 

Citit:

Nimic și nu cred că apuc, sunt frânt. 

Văzut: 

Nimic.