Eu și plantele mele verzi. Și despre sportivi care nu vor să fie mai buni

Azi am trăit cu adevărat un moment important. Mi-am spălat mașina. Ceea ce e o mare realizare, cred că fac asta de cel mult trei ori pe an, dar aproape sigur am avut și perioade mai mari de un an în care n-am spălat-o. Deci, mașina mea e foarte murdară de obicei. Știu, ciudat pentru unul care nu poate face nimic dacă nu e ordine în jurul lui. Nu pot să scriu dacă în casă nu e curățenie, nu pot să înregistrez emisiuni dacă în studio e deranj. Ei bine, se pare că pot foarte bine să conduc atunci când mașina e foarte murdară. Nu consider mașina un spațiu personal. Detest mașinile în general și detest activitatea asta de a conduce. Pur și simplu nu mă interesează de la mașina mea decât să meargă, să mă ducă dintr-un loc în altul. Vara să facă rece, iarna să facă rapid cald, să fie sigură și cam atât. Poate că de-aia conduc Toyota de peste 13 ani. Mă amuză teribil bărbații obsedați de mașinile lor, de cum arată, de performanțe. Eu nu știu nimic despre mașina mea, în afară de marcă. Și orice copil de șapte ani știe mult mai multe mărci de mașină decât mine. Mă uitam după o electrică, pentru un leasing, dar nici salariul nu-l mai primesc întreg în fiecare lună de când cu hub-ul ăsta cultural, așa că nu pot să mă bag acum la o asemenea cheltuială. Na, așa e cu antreprenoriatul, bagi toți banii în ce vrei să faci. Dar câte o plantă ornamentală pentru casă îmi permit:

Am o problemă cu spălătoriile auto unde îți speli singur mașina. N-am făcut asta niciodată și nici n-o voi face. Fac curățenie în casă, spăl vase, geamuri când mi se cere, dau cu aspiratorul, schimb așternuturile de pat, nu mai avem covoare, că-mi plăcea să le iau în cârcă și să le bat, uite, azi am strâns o sacoșă de rahați de-ai Karei din curte, plus tot felul de resturi de la ce-a mai prins din curte și din casă, a furat și a distrus, dar nu pricep nici să mă bați treaba asta, să merg la spălătorie și să dau niște bani ca să-mi spăl mașina singur. Apoi, mi se pare ok să ajut niște oameni care au avut mai puțin noroc în viață și care sunt plătiți mizerabil. Așa că după ce plătesc la casă cât face le împart acelor oameni bani cash. 

’’Ce de plante avem, zici că suntem la grădina botanică!’’ Cu asta m-a luat peste picior Monica azi. Mai știți plantele acelea pe care le-am cumpărat acum două săptămâni cred? Au stat în ghivecele lor din magazin până azi, când m-am dus să cumpăr și pământ, ca să nu-l folosesc pe cel vechi, în care au murit celelalte plante. Cei de la magazin, cărora le-am zis odată că dacă îmi mai moare vreo plantă vin și stau cu ea în față și le spun tuturor clienților să nu cumpere plante de acolo, mi-au zis azi să le pun mai puțină apă. Le-am zis că am ghivece speciale, le pun apă printr-o sondă și plantele își trag de acolo cât vor ele și când au nevoie. Adică, eu chiar țin la plantele astea. Acum vreo două săptămâni, când le udam pe cele cărora le merge bine și s-au făcut mari, Monica a zis: aha, deci așa trăiesc plantele astea, le uzi tu! Cum ziceam, îi place să mă ia peste picior cu unele chestii. Și mie îmi place. Și sper ca și noilor mele plante să le placă în noua lor casă. Ultima nebunie pe care mă pregătesc s-o fac este să am o seră din sticlă pentru plante ornamentale. Ceva frumos, cum am văzut la o casă pasivă la Facultatea de Instalații din București, mi-a plăcut mult. Și la hub-ul cultural vreau să punem multe plante pe terasă, dar și de-a lungul geamului, în interior. Deci, dacă aveți în plus plante ornamentale și vreți să donați apelați cu încredere. Și pe bani, dacă sunt plante interesante. Adică, știți pe cineva care a adus acum patru ani din Olanda doi ficuși ca să-i pună în cele două camere la Cafeneaua nației? Cu vreo 3000 de euro toată distracția? Da, eu sunt ăla. Am vorbit cu Monica să cumpărăm pentru terasa de la cafenea măcar doi măslini. Desigur, va mai dura, pentru că suntem cu banii la pământ și încă mai avem de lucru până când vom putea să deschidem. Dar vom reuși, că suntem înconjurați de oameni buni. 

Legat de asta, s-ar putea să-mi iasă treaba cu sala de tenis de masă mai curând decât credeam. O să vă povestesc dacă iese treaba. 

M-am enervat azi la meciul de baschet dintre Galați și Petrolul. Am pierdut iar. Și după ce că am jucat foarte prost, au mai pus și arbitrii umărul pentru gazde, cât să n-avem absolut nicio șansă chiar dacă la un moment dat am reușit să luăm conducerea. Mă rog, când ai jucători care ratează zece libere într-un meci nu prea poți ridica pretenții. Eu nu pricep asta, le-am spus și copiilor de la U19 cu fiecare ocazie. Cum să ratezi atâtea libere? Ok, prinzi o zi mai proastă, dar sunt jucători (și au fost jucători mari în istoria baschetului) care pur și simplu nu pot s-o bage de la linia de libere. Sau așa credeau ei. Și erau lăsați să creadă. Mi-aduc aminte de Levi Szijarto, când juca la CSU Ploiești și-n echipa națională. Băiatul ăsta, care muncea până la epuizare cu un entuziasm incredibil și a fost cel mai bun apărător din România ani la rând, stătea cu orele în sală și arunca libere. Era orb ca un liliac, nu știa asta prea multă lume. Dar arunca de mii de ori pe săptămână de la libere și și-a îmbunătățit simțitor procentajele, pentru a putea juca în continuare la nivel înalt. E, mă uit la acești jucători, unii români, alții veniți de-afară, pur și simplu nu vor să fie mai buni. Sunt mulțumiți cu nivelul lor. Nu fac aproape nimic în afara programului echipei pentru a deveni mai buni, pentru a-și crește nivelul jocului. Sârbii bagă libere. Aproape toți, chiar și cei care ajung pe-aici, au procentaje de peste 80%. De ce oare? Ce mă scoate din minți este lejeritatea cu care mulți jucători tratează aceste momente din joc. În loc să-și ia timp și să fie sută la sută concentrați, aruncă uneori parcă la mișto. Ratează zece libere pe meci și la final echipa lor pierde la un punct. Și? Și nimic. Și mai e și chestia asta: azi nu îi intră! Nu e ziua lui! Cum adică nu e ziua lui. Eu de-aia am decis să fac un master de psihologie sportivă. Nu e ziua lui pentru că nu lucrează nimeni la mintea lui. Nu e ziua mea este modul idiot al antrenorilor și sportivilor de a spune că sunt complet depășiți de situație și habar n-au ce să facă. Așa că se mulțumesc să fie de acord că există zile proaste. Vin, le lăsăm să treacă și sperăm să vină și zile bune. Da, încă suntem la acest nivel cu pregătirea sportivilor în România.  

Și mi-am amintit de o poveste relatată de Sidney Rosen, în cartea Vocea mea te va însoți, care conține povestiri despre Milton Erickson, practic părintele hipnoterapiei. Omul a lucrat cu tot felul de sportivi care au devenit campioni mondiali și olimpici. Unii, la tir. Și aruncarea de la libere seamănă cumva cu trasul la țintă, nu? Și povestește Rosen: ’’Unul dintre primele lucruri pe care le-am făcut după ce am aflat că în cadrul întrecerii se trag 40 de gloanțe succesiv a fost să-i spun unuia dintre bărbați: Știu că prima oară e ușor să nimerești centrul țintei. Întrebarea e: poți s-o faci de două ori? Să nimerești în mijloc a unsprezecea oară după ce ai făcut-o de zece ori la rând? Bine, acum ai reușit de nouăsprezece. ori. Ai putea s-o faci și a douăzecea oară? tensiunea crește cu fiecare glonț la țintă. Ai înscris de 29 de ori. Poți să o faci și a treizecea oară? Ai nimerit de 35 de ori. Ce zici de 36? 37? 38? (Bărbatul a rămas fără suflu) 39? E oare posibil să ajung la 40? 

Al doilea lucru pe care l-am făcut a fost să chem un subiect bun pentru hipnoză, căruia i-am spus: După ce ieși din transă, ți se va oferi o țigară. Ai vrea să o fumezi. Și o vei accepta bucuros. O vei pune între buze, dar îți va cădea, pentru că vei fi distrat. Vei lua o a doua țigară, fără să-ți amintești că a fost alta înainte. Rezultatul a fost că a acceptat 169 de țigări. (…) Apoi, le-am spus: Acum, vă veți sprijini tălpile de podea astfel încât să stați comod. Apoi, vă veți asigura că gleznele sunt relaxate, gambele sunt relaxate, la fel și genunchii, șoldurile, trunchiul, brașul stâng, țineți degetul pe trăgaci, patul armei se sprijină pe umăr. Vă simțiți exact cum trebuie pentru această sarcină. Pe urmă, mișcați cătarea în susul și în josul țintei, înainte și înapoi. Apoi, la momentul potrivit, apăsași pe trăgaci. I-au învins pe ruși, pentru prima dată, la Moscova.’’

Asta e cartea, dacă vă interesează, poveștile despre dependențe și cum scapi de ele sunt savuroase:

 

E doar un exemplu, sunt mai multe în carte și în literatura de specialitate, precum și tot felul de modalități pentru a antrena diverse aspecte ale jocului care pot aduce victoria. Doar că e nevoie ca cluburile, antrenorii și jucătorii să-și scoată întâi căpățânile din fund, apoi să admită că nu știu chiar tot, de fapt, știu mult prea puțin, apoi că au nevoie de specialiști care să-i facă mult mai buni și în final să apeleze la acești specialiști. Din păcate, orgoliul acestor oameni e atât de mare, încât cei mai mulți dintre ei resping din start orice sfat, deși sunt rămași cu lecturile la Capra cu trei iezi. Sau poate tocmai de-aia. 

Scuze dacă vă plictisesc, dar e jurnalul meu. 

Și asta e frumoasă, dar despre ea, despre ce înseamnă tipul ăsta de plantă pentru mine, o să scriu mâine:

Și datele zilei: 

Somn: 9 ore și 56 minute. Exagerat de mult. Dar bine. Nota 9. 

Pași: 6.800. 

Antrenament: Nu. 

Mâncare: 

11.00 - trei ouă fierte, salată verde, trei felii de pâine prăjită, icre. 

17,00 - supă de linte cu roșii, ardei umpluți. 

20,30 - niște afine.

Citit: 

Chestii pentru școală, psihologie sportivă, mâine am cursuri toată ziua. 

Văzut: 

Nimic. M se uită la Parenthood, pe Netflix. L-a mai văzut, dar demult. Eu m-am uitat de două ori câte zece minute și mi-a plăcut, o dată am plâns, deci am decis că nu mă uit. 

Ascultat: 

Jack White - No name (m-am gândit să pun și asta, pentru că ascult cel puțin cinci albume de muzică pe săptămână.