Mahmoud

Mă rog. Mă rog. Mă rog. Spuse de multe ori, cuvintele își pierd, într-adevăr, sensul. Dar cred că ne rugăm, cu toții, permanent. Nu contează în ce crezi, în Dumnezeu sau în bine, în soare, în tine. De rugat te rogi. Eu mă rog. Mereu. Nu aștept nimic, nu mă rog ca să primesc ceva, nici la Dumnezeu nu mă rog, cred neclintit în umanitate, în bine. Și pentru că mă rog și cred în umanitate am învățat să fiu recunoscător. Pentru tot ce am, pentru tot ce sunt, pentru toți ai mei. Și pentru binele pe care-l pot face pentru alții. Și nu pot ignora răul. N-am putut niciodată. Nu mă pot obișnui cu el, chiar dacă e pretutindeni. Și cu cât e mai rău, devine mai banal. Ne uităm și nu vedem. Ne pasă și totuși… trecem mai departe.

Aceasta este fotografia anului 2025. 

O imagine simplă, directă, devastatoare. Care te lasă fără aer în timp ce-ți umple ochii de lacrimi. E realizată de Samar Abu Elouf, fotojurnalistă palestiniană, pentru The New York Times. În imagine, Mahmoud Ajjour, un copil de 9 ani din Gaza. Și-a pierdut brațele într-un bombardament israelian, încercând să fugă pentru a-și salva viața. N-avem de unde să știm cum e, că n-am fugit niciodată din calea bombelor. Putem doar să ne închipuim, putem să citim și putem să protestăm. Ceea ce nu mai facem. E un pasaj în cartea Cât timp înfloresc lămâii în care Salama, personajul principal, se gândește, încercând să rămână în viață după ce barca cu care plecase din Siria se scufundase, că nimeni nu va mai vorbi de încă o sută de sirieni pe care disperarea i-a urcat prea mulți într-o barcă, în încercarea lor de a fugi din calea morții. Pentru că a fost o perioadă în care faptul în sine nici nu mai era considerat o știre. 

Privirea lui Mahmoud spune mai mult decât pot spune sute de articole. Nu acuză. Nu imploră. Doar există, în tăcere. Dai mai departe din deget când îți apare imaginea asta, ca să nu-ți scrici ziua? Dar îți apare? Cum arată bula ta, e mai probabil să vezi sau să nu ți se arate asta? Cum mai poate fi reparată o lume în care cruzimea și suferința au devenit zgomote și imagni de fundal? 

Un nod în gât? Durere, revoltă? Disperare? Sau din contră, resemnare? Ce simți? Și cât timp îți dai voie să simți, înainte de a reveni la problemele tale? 

Fotografia asta nu cere milă. Ne cere doar să nu mai fim indiferenți. Ne cere să nu mai acceptăm tăcerea ca normalitate. Ne cere să vedem oamenii. Ceea ce devine din ce în ce mai riscant odată cu ascensiunea dreptei extreme și a discursului împotriva celor care nu sunt ca noi și nici dintre ai noștri. Angela Gheorghiu mi-a trimis dimineață un fragment dintr-o declarație a unei profesoare de la Columbia University, Marianne Hirsch, care a crescut până la vârsta de 12 ani în România și ai cărei părinți erau supraviețuitori ai holocaustului românesc. Ăla pe care-l neagă idolatrii legionarismului precum Georgescu. Și, spune doamna Hirsch că, atunci când Mahmoud Khalil (alt Mahmoud) a fost reținut, când Rumeysa Ozturk a fost reținută, i-au revenit acele sentimente de teroare cu care a crescut, de neputință în fața unor forțe care par atotputernice. Aveți declarația aici. 

Întrebarea este dacă noi mai avem vreo șansă să ne reumanizăm. Să ne pese. Să ne oprim din a întoarce privirea. Și să arătăm că ne pasă, să acționăm. Dacă nu ne zguduie până în oase suferința unui copil de 9 ani mutilat în mijlocul lumii moderne, dacă nu înțelegem că doar arătând și sancționând zilnic răul, astfel încât el să nu poată să prindă rădăcini, înseamnă că e ceva profund stricat în noi. Și nimic nu ne va mai putea repara. I-am arătat astăzi fotografia Ralucăi, de la cafenea. Era obosită, aproape terminase de dat cu mopul pe parchetul din sala mare de la căminul nostru cultural, care arată senzațional, dar care cere multă muncă de îngrijire. Și după ce s-a întristat, mi-a spus că altfel apreciază acum că poate face treaba asta cu brațele: să dea cu mopul. 

Azi, copiii de la U17 (altă competiție la care ne-am înscris pe banii părinților) au devenit și ei campioni naționali.

M-am bucurat alături de ei la finala câștigată clar în fața celor de la Agronomia București. Copii buni, care cresc frumos! În sală, ca de obicei, mai mulți oameni decât la meciurile seniorilor, ceea ce îmi confirmă că trebuie să facem niște schimbări la nivel de comunicare în vara asta, dacă vom alege să continuăm acest proiect în formula actuală. Că pare că performanțele astea pe bandă rulantă îi încurcă pe unii și îi enervează pe alții. Și poate le-ar fi tuturor mai bine fără ele.

Pe seară, am dat o tură prin curte, să vorbesc cu pomii. Pare că au trecut cu bine peste îngheț. 

Și datele zilei: 

Somn: 9 ore și 56 de minute. Foarte bine. Nota 9. 

Pași: 6800, cred că ies și la plimbare.  

Antrenament: Nu. Pauză la forță. N-am avut cu cine să joc și nici cu cine să mă antrenz azi, dar mâine am poziție și bag o sesiune de trei ore. Merg și la fizio dimineață. 

Mâncare: 

11.30 - salată cu de toate, clătită cu năut, trei ouă poșate. 

14,30 - supă de ceapă, lasagna. 

20.00 shake proteic. O banană. A, zicea Monica ceva de pască, cred că bag ceva. Aseară au mai picat niște cartofi dulci de la Robert, pe care i-am savurat la ‘’Demontada’’ Realului cu un Guinness zero. Senzație!

Citit:

Articole de la Superscrieri, fac parte din juriu și anul acesta. Și să văd la ce mă bag acum, după ce chinui un pic o chitară. 

Văzut: 

Nimic. 

Ascultat:

BRKN LOVE - Black Box. Bun.