Moartea democrației cauzată de o mie de incizii. Și ce înseamnă pentru mine monstera deliciosa

Azi am făcut ceva ce mi-am promis că nu voi mai face: am răspuns aici cu lux de amănunte unui om pe care nu îl cunosc și care a interpretat greșit ceva ce am scris și mi-a pus niște etichete zic eu în necunoștință de cauză. În jurnalul meu. Și mi-am adus aminte că fix de-aia nu mai postez pe rețele. Ca să fie clar: scriu acest jurnal în principal pentru mine. Scrie și în prezentare. Astea nu sunt articole de presă. Așa că mă interesează cine citește acest jurnal doar în măsura în care inspiră pe cineva, în măsura în care ajută fie și o persoană să ia decizii mai bune. Nu mă interesează să mă cert cu cineva, ceea ce nu înseamnă că nu citesc comentariile și nu țin cont de ele. Și vreau să construiesc discuții bune cu oameni pricepuți sau pasionați de aceleași domenii doar în măsura în care sunt civilizați și nu au doar certitudini. Că m-am săturat de genul ăsta de persoane. La naiba, am fost și eu în punctul în care aveam doar certitudini. Și tare prost eram. Nu că nu mai sunt, oho, doar că acum știu asta și încerc să mă comport ca atare. Însă nu caut public, nu vreau să cresc acest cont, de-aia nu l-am promovat ca atare, n-am dat share profilului de aici pe celelalte rețele, n-am folosit baza de date de peste 30.000 de adrese de la newsletterul Starea nației. Eu sunt aici pentru că urmăresc niște oameni foarte mișto care scriu pe platforma asta. Eu am o platformă foarte puternică, produsele editoriale Starea nației și Starea sănătății sunt vizionate de sute de mii de oameni în fiecare săptămână, nu pentru audiență scriu aici. Și nici pentru bani, totul e la liber, nu am activat monetizarea. Deci, dacă nu caut bani și faimă, cu atât mai puțin sunt dornic de polemică. E ceva ce fac pentru mine, încă nu știu dacă ajută, asta vreau să văd, e un exercițiu, un experiment, să văd în ce măsură m-ar ajuta pe mine jurnalizarea. Deocamdată îmi alimentează dragostea pentru scris, antrenamentul minții - antidot la prostirea propusă de tehnologie. A, și disciplina, de care nu duc însă lipsă. Am scris în nici două luni în acest jurnal 63.000 de cuvinte. Vreo 350.000 de semne. Și am realizat că petrec cam o oră pe zi, în fiecare zi, să scriu aici. Uneori mai mult. Nu e totuși un cost mult prea mare, raportat la beneficii? De asta urmează să mă conving. Probabil și o restructurare se impune, adică să îmi activez mai bine capacitatea de sinteză și să scriu mai puțin și mai concentrat. Mă gândesc la un format mai apropiat de Shaun Bythell. Dacă n-ați citit, Jurnalul unui librar e o carte excelentă (și Confesiunile unui librar, le am pe ambele și în engleză cu autograful autorului, care, funny story, și-a lansat cartea în București la aceeași oră la care am lansat și eu Atenție cu intenție. El era la Romană, eu eram la Carusel, nu ne-am văzut, dar s-au ocupat cei de la Cărturești să ia autograf când eu am spus la propria lansare că îmi pare rău că nu pot să asist la lansarea lui Shaun). Și foarte amuzantă. Și atât de rău îmi pare că probabil nici anul ăsta nu vom ajunge, eu și Monica, în Scoția, să vizităm librăria omului. 

Ziceam ieri despre planta asta. 

Eu o știu de filodendron cu frunze crestate, dar asta e denumirea populară. Monstera deliciosa îi spune ei științific și am crescut cu o astfel de plantă în casă. Taică-miu a împărțit sufrageria în două cu un paravan făcut din trestie, ceva deosebit, făcut de el de la zero, ca tot ce aveam prin casă. Nimic nu era cumpărat, ce nu putea face el la strung lua de la oameni care aveau nevoie de ceva ce putea el să facă la strung. Așa era atunci, nu circulau bani, că nu avea nimeni. Circula ce puteai să faci tu ca meseriaș sau ce puteai să furi de la fabrica la care lucrai și era căutat de alții. A confecționat apoi un ghiveci metalic care se întindea pe toată lungimea paravanului, iar în acel pământ erau două plante. Un telefon (așa îi ziceam noi, cred că științific, din ce poze am găsit pe net, îi spune Scindapsus Epipremnum) și un filodendron care a ajuns după ani buni de viață să facă niște frunze foarte mari. Și pentru mine planta asta înseamnă acasă. 

Azi am fost cu școala toată ziua, cursuri de la 10.30 la 17.00. Apoi a avut Robert meci, de la 17,30, în Liga 1, cu Sibiu. I-am bătut la 50 de puncte fără Lorenzo Diaconescu, care a intrat cîteva minute, cât să aibă puncte pe tabelă în dreptul lui (coach are pretenția asta, să marcheze toată lumea din lot la fiecare meci), fără Codruț Dinu și David Rașoga, rămași la Galați după meciul seniorilor din Liga Națională, unde mâine au meci la U18. Nivelul e foarte scăzut în liga secundă de baschet, am fi promovat lejer doar cu copiii, dar nu avem dreptul, fiind echipă satelit. Ne-am înscris pentru a le oferi copiilor meciuri puternice. Și sunt vreo trei pe sezon. În rest, antrenamente, jucăm cu diverse teme.  

Uitându-mă acum, pe seară, pe știri și pe reacțiile de după mitingul pro european, mi-a venit în minte cartea Mariei Resa, pe care am tot recomandat-o: Cum să înfrunți un dictator. Și povestește ea acolo cam ce s-a întâmplat și la noi cu alegerile, cu boții, cu fermele de troli, cu campaniile de pe rețele. E o carte în care Maria încearcă chiar asta, să ne arate că absența domniei legii în lumea virtuală e devastatoare. Și de fapt pentru asta plătim acum, noi, în România. Pentru că nu s-a ajuns la Georgescu peste noapte. S-a ajuns în situația de a-l elimina acum pe Georgescu pentru că nu ne-a interesat deloc să ne apărăm democrația în ultimii zece ani. Și pentru asta sunt vinovați mizerabili precum Iohannis, PSD, PNL, guvernele din toți acești ani, șefii Serviciilor, ai Parchetelor, polițiștii, reprezentanții instituțiilor care aveau obligația de a apăra democrația. Destrămarea domniei legii la nivel global, spune Resa, a fost declanșată de lipsa unei viziuni democratice pentru internet în secolul 21. Impunitatea (un cuvânt frumos, pe care-l voi folosi mai des și care înseamnă practic apărarea de pedeapsă a unor infractori care profită de anumite portițe legale) online a condus natural la impunitate offline, distrugând sistemul de checks and balances. Și Maria a urmărit timp de un deceniu puterea supranaturală a tehnologiei de a ne infecta pe fiecare cu virusul minciunilor, al vrajbei unuia împotriva celuilalt, declanșându-ne, chiar inventându-ne - fricile, furie, ura și accelerând ascensiunea liderilor autoritari și a dictatorilor din întreaga lume. E, asta numește Maria Resa moartea democrației cauzată de o mie de incizii. Este ce trăim și noi astăzi în România. Și dacă nu ne trezim astfel încât să găsim un teren comun de comunicare, care să implice raportarea la fapte, fără de care nu putem avea acces la adevăr, fără de care nu putem construi încredere, democrația va muri. Pentru că democrația moare în întuneric. Și noi prea spargem toate becurile. 

Asta-i cartea, dacă vreți să o citiți:

Și datele zilei: 

Somn: 9 ore și un minut. M-am trezit pe la șase, dar am adormit la loc. Am visat numai apoi tâmpenii, m-am trezit de câteva ori, o dată pentru că picasem în gol. Sper că toată lumea are astfel de vise. Nota 8. 

Pași: 6.400. 

Antrenament: Da, forță, full-body, de la 19.15, a intrat excelent după pauza de ieri. 

Mâncare: 

10.00 - trei ouă fierte, salată verde, trei felii de pâine prăjită, o cutie de tofu cu ardei (cel de la Inedit). 

17,00 - supă cremă roșii și ardei, ciuperci umplute cu legume la abur. 

20,30 - sushi night, baby! Dezmăăăț!

Citit: 

Am avut cursuri toată ziua la școală, câteva discuții foarte interesante, o prezentare a unui articol despre lucrul cu echipele sportive și un studiu de caz excelent, folosind metoda OARS, care înseamnă întrebări deschise, afirmații pozitive, ascultare reflectivă și sumarizare.  

Văzut: 

Juma de oră dintr-un Avengers, nu știu care, se uita Robert după ce am venit de la meci și am stat și eu cu el cât am mâncat.