Sport. Adevăr. Și un album foarte bun

Ce vreme! Cum era, s-a nins, după care s-a făcut frumos. Nu chiar frumos. Era un grad dimineață când am plecat de acasă. Ieri au fost peste 20. Zăpada mieilor. Un’ te duci, tu, mielule… Vai, ce mai plângeam cu muci când eram mic atunci când îl auzeam pe tata cântând piesa asta la chitară. Asta și aia cu: Omul cât trăiește strânge / Să se-mbogățească ar vrea / Pentru ce atâta trudă, moare și nimic nu ia. Toată noaptea mă ținea treaz ideea că voi muri. Cum să mor?

Am chiulit de la cursuri azi. Cred că e a doua oară când se întâmplă în acești doi ani care se apropie de final. Am fost prins de vineri cu ONSS-ul (finala națională școlară la baschet), pe care băieții noștri - cu toții la Liceul Mihai Viteazu din Ploiești, au câștigat-o pentru a treia oară consecutiv. Pentru a doua oară la rând au jucat finala cu Râmnicu Vâlcea, o echipă frumoasă, cu care băieții au avut meciurile lor și în campionat anul ăsta. Pentru că au picat în aceeași grupă la școlare, s-au întâlnit de două ori, în primul meci din grupă vineri și în finala de azi. Au câștigat de fiecare dată la plus 30 de puncte. Nicio diferență de pe tabelă nu poate anula însă emoțiile lui dirigu’, care îi certa pe băieți când adversarii se apropiau la mai puțin de 20 de puncte. Foarte greu de gestionat fizic finalurile astea de sezon, la un club unde copiii joacă multe categorii și sunt implicați în finale la toate. În plus, un sezon de Liga 1 dus cu echipa de U19 plus un singur jucător trecut de 20 de ani lasă urme. Pe de altă parte, am reușit să le oferim acestor copii și sper și celor care vin după ei mult mai multe meciuri decât ar fi jucat la orice alt club. 

Ai mei. 

Ba, cu mult mai multe meciuri și competiții decât ar fi avut la academii de afară. Știu pentru că m-am interesat, cei mai mulți dintre băieții noștri au avut de cel puțin de două ori mai multe meciuri oficiale, cu miză, decât cei mai mulți dintre jucătorii de vârsta lor de afară. Din acest punct de vedere, putem face lucruri senzaționale în România, doar că e nevoie de o strategie care să fie pusă în aplicare. Că dincolo de lipsa de organizare și de oameni bine pregătiți la cluburile de stat (CSȘ-uri, LPS-uri, CSM-uri) din multe locuri din țară, e plin de cluburi private care îi păcălesc pe părinți că le fac copiii sportivi de performanță și nu fac decât să încaseze. Există la toate sporturile destule cluburi cu peste o mie de copii la grupe de inițiere care percep undeva la 60 de euro de copil lunar doar taxa, celelalte cheltuieli, transport, cazare, arbitraje, echipamente sunt suportate separat de părinți. La o mie de copii, cu 60.000 de euro lunar încasări, înseamnă 720.000 de euro pe an. De aici, sunt plătiți antrenori și terenuri sau săli, depinde de sport. Dar dacă îi întrebi pe antrenori ei primesc bani la negru sau sume foarte mici pe niște contracte de activitate sportivă, iar taxele sunt de multe ori uitate. Cât despre săli și terenuri, un blat cu trei-patru școli, unde se plătesc câteva sute de lei pe factură și restul la negru, și aia e. Banii se fac din inițiere, pentru că acolo cheltuielile sunt minime. Și nu vreți să știți cum arată un antrenament la inițiere în foarte multe locuri, cu antrenori fără școală, care nu știu să se poarte cu copiii, n-au metodă, n-au nimic. Iar părinții își lasă copiii acolo ca la un after school, cu diferența că și copilul și părinții cred că pun bazele a ceea ce ar putea fi un sport de performanță. Și ghiciți ce? Bazele astea puse greșit constituie cauza eșecului ulterior al sportivilor noștri. Nu știi să alergi? Nu te învață nimeni, uneori nici măcar la atletism. Că nu prea are cine. Că mulți dintre cei cărora nu le place școala se fac antrenori de copii. Și apoi ne mirăm când vedem jumătăți de fotbaliști și sferturi de baschetbaliști și handbaliști în campionatele de juniori și apoi, toți cu traume psihice greu de gestionat din cauza foștilor antrenori. E mult de discutat aici. Sigur, există și școli private transparente și profesioniste, care justifică la leu cheltuielile, există și cluburi finanțate de stat care produc, care au grijă de fiecare copil, care construiesc. Chiar și săli, terenuri, facilități de cazare, colaborează cu școli, lucrurile se mișcă, doar că prea încet, pentru că sistemul românesc de furat căciula și mai ales banii rezistă. Dar există acești oameni care au înțeles că metoda asta care a tot funcționat în România nu mai merge. De vină e și legea, desigur, dar e important să discutăm despre lucrurile astea și copiii și părinții să facă alegeri în cunoștință de cauză. 

Seara am fost la meciul seniorilor cu Rapid. Am condus și la 16 puncte și am pierdut la zece pe final. Eu rămân la părerea că avem un campionat în care niște cluburi doar cheltuie bani aiurea. Privați și publici. Și spun asta din poziția unuia care contribuie cu bani privați la un club finanțat din bani publici. Problema e nu doar că nu creștem jucători, problema e că nu creștem public, că lumea nu vine la meciuri, nici la fotbal, nici la baschet, la handbal, la volei. Că sălile pline ar justifica în parte investițiile. Dai bani ca să umpli stadioane și săli, comunitățile cresc și oamenii sunt fericiți pentru că se adună în jurul unor cluburi pe care le susțin. Și totul ajunge în timp chiar să producă profit, dacă faci lucrurile cu cap. Dar când te uiți la cluburi cu bugete de milioane de euro care abia adună 50 de oameni într-o sală și o mie de oameni pe un stadion, care se uită la meciuri ca la teatru, trebuie să te rogi de ei și să aplaude, te întrebi care-i rostul acestor cheltuieli pentru salariile unor jucători care, de multe ori, stau pe aici un an, cel mult doi. Cum ziceam, e complicat. 

Știți ce mai e complicat? Adevărul. Ce o să se întâmple cu adevărul într-o lume în care AI-ul devine motorul principal de căutare, de răspunsuri, de sens? Până acum, când căutam ceva pe Google, primeam mii de rezultate. Da, era copleșitor, dar în același timp, responsabilitatea alegerii era la noi. Trebuia să discernem, să ne punem întrebări, să comparăm surse, să judecăm. Sigur, asta însemna atenție și timp și simț critic și multe altele. Google spunea, practic: „Uite, astea-s opțiunile. Tu decizi ce e adevărat pentru tine.” Cu AI, nu mai e așa. Pui o întrebare și primești un singur răspuns. Frumos scris, bine argumentat, coerent. Seamănă cu adevărul. Sună ca adevărul. Se simte ca adevărul. Dar… este adevărul? Și dacă nu e, de unde mai știe utilizatorul că trebuie să verifice? AI-ul nu ne dă linkuri, ne pune pe tavă, fix în stilul pe care-l cerem, concluzii. Nu alternative, ci un adevăr ambalat. Ce facem atunci cu nuanțele? Cu incertitudinea? Cu ambiguitățile care ne-au învățat să gândim? Am o teamă surdă că ne îndreptăm spre o lume în care oamenii nu mai caută, pentru că li s-a dat deja, nu mai întreabă, pentru că li s-a răspuns deja. Chiar impecabil. E un paradox dureros: AI-ul ne poate oferi mai multă informație ca niciodată, dar dacă ne face leneși cognitiv, s-ar putea să pierdem tocmai capacitatea de a înțelege ce contează cu adevărat. Nu știu cum va arăta adevărul peste 10 ani. Dar știu că nu trebuie să renunțăm la a ne pune întrebări. La curiozitate, la complexitate, la cultivarea permanentă a simțului critic. Chiar dacă asta înseamnă să ne antrenăm zilnic și ignorarea critică, și reflexul de e verifica sursa. Și să investim timp în lectură. Adevărul e un proces. Și după ce-mi spun toate astea mă uit la oamenii care urlă din ce în ce mai tare împotriva propriei libertăți și bunăstări crezând că fac opusul și mă cuprinde din nou teama pentru vremurile care-i așteaptă pe copiii de azi. 

Mă duc la o plimbare, să mă pregătesc de o nouă săptămână. Greuță, începem și interviurile cu candidați, vă țin la curent. 

Și datele zilei: 

Somn: 8 ore și 42 de minute. Excelent. Nota 9. 

Pași: 5600, înainte de plimbarea de seară.

Antrenament: Nu. Pauză. 

Mâncare: 

10.00 - omletă și quesadilla, la cafenea. 

14,30 - supă de pește cu smântână, caracatiță cu verdeață, gătită cumva, mi-a plăcut. Plus ardei padron, pe plită, o nebunie. 

21.00 - icre pe pâine, boabe de fasole la borcan,  un shake proteic. 

Citit:

Mașinăria de minciuni - 21 de pagini. Și să vă văd ce mai bag la culcare, la zece vreau să fiu în pat. 

Văzut: 

Nimic.

Ascultat: 

Albumul Solaar, de la Om la lună. Excelent. Recomand cu drag. Abia aștept să-i văd live pe oamenii ăștia la hub-ul nostru din Ploiești.