Suntem finaliști! Scurtă cronică de meci de infarct

Și cum am ajuns să mă feresc de oameni care vor să ne ajute benevol.

Azi a fost doar despre baschet. Acum (20.10) am ajuns acasă, după victoria senzațională și nesperată la un moment dat, dat fiind cursul meciului, a băieților mei de la U19. Am început prea siguri pe noi meciul, gazdele de la ASE au pus zece puncte pe tabelă la finalul primului sfert. Toate echipele trec prin asta: ei bagă tot, noi ratăm tot. Cursa de urmărire a plecat de la -16 puncte, cea mai mare diferență înregistrată pe tabelă, în sfertul al doilea. Am câștigat însă sfertul, iar pauza ne-a găsit la doar cinci puncte diferență. A fost repriza cu cele mai slabe procentaje din acest sezon. Am avut două din zece de la trei puncte, multe libere ratate. Ionuț Ivan a făcut schimbările necesare și în al treilea sfert ne-am revenit și am mers cap la cap cu gazdele turneului final. Până aproape de final, când am pus pe tabelă o diferență de șapte puncte, greu de recuperat chiar și cu o bâlbă a noastră pe final, când am primit patru puncte în câteva secunde. A fost 75-72 (14-24, 20-15, 21-16, 20-17), în acest thriller, astfel de partide provocând trăiri care cu greu pot fi explicate în cuvinte. Banca mai lungă, energia bună din partea a doua, încrederea în planul de joc și deciziile tactice mai inspirate au făcut diferența. Puteam foarte bine să pierdem, n-ar fi fost cu nimic mai prejos prestația băieților din acest sezon sau din ultimii ani. Că de fapt și de aici vine detașarea cu care au abordat primul sfert și apoi presiunea sub care evoluează. E mai greu să confirmi an după an că ești cel mai bun, să rămâi acolo. Acest grup este la al patrulea turneu final consecutiv și le-a câștigat pe ultimele două, la U17 și U18. Și la finalul acestui meci, la fel ca la fiecare partidă a finalei de anul trecut, băieții au strigat: ”încă unul”.

Care poate să fie mâine, când jucăm cu Vâlcea (15,30, Arena de baschet), o echipă foarte bună, care a trecut de Steaua azi destul de ușor, în cealaltă semifinală. Nu rezultatul e important - cum le spune și Ivan băieților de fiecare dată, finalele chiar se joacă cu sufletul și asta anulează orice diferență de valoare dintre echipe -, important mi se pare cât de frumos au crescut acești băieți și ce forță poate să aibă acest grup, format din niște copii minunați, care grație sportului și felului în care i s-au dedicat, sunt echipați, acum, când cei mai mulți dintre ei au devenit adulți cu acte, cu multe dintre abilitățile necesare pentru a lua decizii bune, pentru a fi ceea ce sunt și-n teren: creatori de soluții. Și sunt atât de recunoscător că mi-au permis să-i însoțesc pe acest drum. Tare mândru de ei sunt.

Am înțeles, din ce citesc în presă, că nu s-a strâns nici pe departe poporul pe care mizau extremiștii la mitingul de azi din București. Estimările pe care le-am citit sunt între zece și treizeci de mii de oameni. Din ce fotografii am văzut pare că chiar și acel popor care a plecat pe fenta fascistului a înțeles cum stau de fapt lucrurile. Dacă citești din rechizitoriile alea ale procurorilor și mai crezi încă în acest impostor și-n mesajele lui înseamnă că ai o problemă să recunoști că te-ai lăsat păcălit. Unii vor merge până în pânzele albe cu susținerea pentru extremist. Mulți sunt dintre cei care cred că ei au întotdeauna dreptate și că tot ce li se întâmplă rău e din vina altora. A scris de la miting și Anamaria Nedelcoff, care s-a infiltrat printre manifestanți, să asculte ce vorbesc: ”Eu chiar nu înțeleg de ce a pus George protestul pe 1 martie. Voiam să stau cu nevastă-mea, că aia se supără, mormăie cineva. O doamnă în vârstă, cu o icoană în brațe, le urează reporterilor să se îmbolnăvească de cancer și să moară. Și voi, și copiii voștri. Așa meritați!” Sărmanii oameni, cum sunt folosiți acum de extremiști, după ce PSD și PNL și-au bătut joc de ei atâția ani și le-au distrus orice speranță într-un trai mai bun. E prețul pe care-l plătim azi pentru toate măsurile de dreapta luate în ultimii 30 de ani, vorbesc despre asta în episodul de podcast Vocea nației urcat azi pe canalul de Youtube Starea nației oficial.

Plecând cu toate de la zero, neavând vreodată la dispoziție resursele necesare pentru a face ceea ce îmi propun, m-am învățat să cer ajutor. Și fără acest ajutor n-aș fi reușit să ajung până aici: aproape de deschiderea unui imens hub cultural. Nu am deloc probleme când cer eu ajutorul. Adică, acolo e foarte simplu. Deși nu mă simt confortabil deloc să fac asta, am senzația că cerșesc (de multe ori chiar asta fac, mai ales când cer pentru alții), merg și cer. Sau sun și cer. Pentru că există două răspunsuri posibile: da sau nu. E, problema apare când vin la mine oameni care spun că vor ei să ne ajute. Și ne spun cu ce. Ei propun, nu eu. Normal, sunt foarte încântat. Și accept de cele mai multe ori (na, aș fi tâmpit să nu o fac!), singura condiție fiind ca omul sau compania care oferă sprijin să nu fie în dezacord cu valorile în care noi credem și pe care le promovăm. E, am ajuns în punctul în care Monica mi-a spus că mai bine le facem pe toate în ritmul nostru, așa cum putem, cu resursele noastre, decât să ne mai bazăm pe oameni care vin să ne ofere ei sprijinul. Ea crede că acești oameni nu că vor să ne încurce, dar se oferă să ne sprijine cu ceva deși n-o pot face. Sau nu înțeleg ce presupune asta de fapt. Estimează greșit poate ajutorul pe care-l pot oferi. Da, atât de multe țepe de-astea am luat în ultimii ani. Nu mai zic că am ajuns de mai multe ori să plătim acest ”ajutor” cu sume mult mai mari decât dacă am fi apelat din start la cineva pe care să-l plătim. A, și mai e și situația în care cineva te sună și se oferă să te ajute cu ceva, bați palma, stabilești toate detaliile, tai de pe listă cheltuiala, iar apoi persoana respectivă nu mai răspunde la telefon, deși tu aștepți deja de o lună pe cineva să vină să ia niște măsurători. Și încă ceva și cu asta vă las: când lucrezi cu cineva care s-a oferit să te ajute benevol nu prea poți să fii nemulțumit, nu prea poți să tragi de persoana respectivă, să suni și să spui: alo, cumetre, trebuia să termini ce-ai zis că faci acum trei luni, nu și-e rușine? Nu poți, că nu plătești. Sau plătești doar jumate. Da, n-ai cerut tu ajutorul, ți-a fost oferit. Dar nu prea poți să protestezi. Și uite-așa ți-o iei de nu te vezi. Așa că mă scuzați dacă vă veți oferi să ne ajutați cu ceva în perioada următoare și eu voi spune: nu, mulțumim, ne descurcăm.

Altfel, dacă vreți s-o ajutați pe Kara cu niște scărpinat d-ăla bun, ea acceptă întotdeauna. Dar aveți grijă, dacă vă opriți aiurea din treabă pot exista repercusiuni. Nu mușcă, dar apucă. Dă drumul dacă scărpinați din nou. Ca să știți.

Și datele zilei:

Somn: 7 ore și 48 de minute. Nota 9.

Pași: 8700.

Antrenament: Nu. Doar un carusel de emoții la meci.

Haleală:
10.00 - trei ouă fierte, somon afumat, două felii de pâine prăjită

17.30 - o banană

20.45 - nachos cu fasole roșie, de la cafenea, un kefir, o plăcintă cu brânză.

Citit: Cântecul sirenelor: 24 de pagini.
Văzut: nimic.