Suntem parte din problemă. Pacea lui Carlin. Și o lecție de caracter și de reziliență din partea unor copii

Nu am fost prea în formă azi, am fost moale toată ziua, n-am putut să mă concentrez suficient la ce aveam de făcut. Mai sunt și zile de-astea. Am livrat decent, adică podcastul Vocea nației, care se va difuza sâmbătă, plus un interviu care mie mi-a plăcut, cu Magda Grădinaru, o jurnalistă pe care eu o apreciez mult. 

Dar nici la ora asta nu știu despre ce o să fie emisiunea de mâine, pe care de obicei la ora asta o am deja închegată. Am vreo trei ciorne, sper să încropesc ceva. Am făcut o listă funny cu zece motive pentru care ar trebui să nu vizităm Statele Unite în perioada următoare, plecând de la un articol din The Guardian, în care o editorialistă chiar asta ne sfătuiește, să evităm pur și simplu zona. Imbecilitatea care a cuprins administrația americană - vezi și cazul The Atlantic, este ceva ce cu greu ne puteam imagina în urmă cu trei luni.

Și mi-am adus aminte de George Carlin, căruia i-am luat la recitit cărțile de anul trecut încoace. De fapt, la reascultat chiar cu vocea lui. Și scrie în Brain Droppings (foarte actuală din multe puncte de vedere) că dacă crezi că există o soluție atunci faci parte din problemă. Și cred că da, suntem cu toții parte din problemă și avem de făcut o alegere importantă în luna mai. Și fără să fiu de acord în multe puncte cu viziunea lui Carlin despre lume, mă regăsesc în multe dintre afirmațiile lui. De pildă, aceea că sunt un pesimist colectiv, dar un optimist personal. Cartea e scrisă în 1998 și conține câteva observații fascinante. De pildă, există trilioane de mesaje radio, televiziune, satelit și toate zboară prin aerul nostru. Ei bine, Cu o sută de ani în urmă nu exista nimic din toate astea. Nimic. Concluzia: modernitatea e un haos invizibil în care plutim pasivi. E, între timp, haosul ne-a cuprins cu totul. Mă regăsesc cu totul în poziția lui Carlin cu privire la consumerism. Cu toții suntem panouri publicitare ambulante, spune el, cu privire la faptul că purtăm haine de brand. Carlin a fost un mare critic al hainelor cu logo-uri, lozinci, echipe, firme, al consumatorul ca sclav al marketingului. Și spunea că America este o națiune obedientă care colaborează la propria degradare. 

Deși spune că nu are soluții, Carlin propune două soluții „realiste” pentru pace. Prima: dans folcloric mondial de 24h/an. Adică, dansăm cu toții simultan. Cine nu poate moare. A doua: saluturi formale între toți oamenii planetei. Fiecare cu fiecare: strângere de mână, contact vizual, remarcă fizică. Fiecare cu fiecare. De ce? Simplu. Pentru că atunci când cunoști toată planeta personal, îți cam pierzi cheful să o bombardezi. 

Am lucrat la cafenea azi:

A avut Robert meci la Liga 1, o partidă nebună, în care băieții au revenit de la minus 17 puncte și au câștigat la diferență de aproape 20. Au început foarte slab meciul, iar adversarilor de la CSO Voluntari le-a intrat tot, din toate pozițiile. Sunt astfel de meciuri. Ivan - care e și el rupt de oboseală și copleșit de problemele pe care trebuie să le rezolve zilnic (80% dintre ele sunt rezultatul a ceea ce trebuie să facă pentru ca acești copii să poată progresa la un club reprezentat în toate competițiile, de jos până sus, la Liga Națională), a schimbat de mai multe ori formula de echipă, tipul de presing, atacul, apărarea, i-a certat bine la pauză pe băieți și apoi lucrurile au început să meargă. Eu le-am găsit băieților o scuză, unora dintre ei. Trei zile consecutive  de concentrare maximă nu doar la antrenamente, ci și la școală, cu trei simulări de examen pentru care cei de-a 12-a au învățat până târziu, au recapitulat materia, și-au revăzut notițele, nu-i ușor să te mai poți concentra. Ba, cei mai mulți dintre adulții pe care-i cunosc n-ar putea face față unui asemenea ritm. Oricum, ce remarca și Ivan în vestiar după meci, trebuie să dai dovadă de mare tărie de caracter și de o formidabilă forță a grupului ca să poți să faci o asemenea revenire, cu o echipă din care niciun component nu are mai mult de 18 ani. Cresc frumos acești copii. Ieri au fost premiați de Primărie, pentru cele trei titluri consecutive, așa scrie pe diplomele înrămate pe care le-au primit. E important să știe că-s apreciați la nivel de comunitate, chiar dacă ei știu și de piedicile puse în ultimii ani sportului de către politicieni. Nu mai vorbesc de banii pe care nu i-au mai văzut anul ăsta și anul trecut, pentru performanțele obținute, din partea Inspectoratului Școlar, care s-a mulțumit să ridice din umeri și să taie de la sport. E aproape imposibil să faci performanță într-un stat condus de imbecili. Și am discutat și cu Ivan (care azi s-a întâlnit din nou cu nesimțirea din sistemul medical românesc, la spitalul de boli infecțioase din Ploiești, unde o doctoră pe la 70 de ani l-a certat că a adus copilul acolo, e o bătaie de joc imensă dacă te duci pur și simplu la spital netrimis de nimeni, ceea ce eu l-am sfătuit azi să facă și el m-a și ascultat), vom vedea ce vom face din vară, dacă vom mai continua aici sau vom decide să facem parte dintr-o altă structură, care să aprecieze și să respecte valoarea și performanța unui asemenea antrenor. 

Revenind la acești copii minunați de la baschet, nu e zi în care să nu am ceva de învățat de la ei, ceva care să mă uimească și să mă inspire. Și le sunt recunoscător pentru asta. Și Karei îi pică ochii în gură.

Somn bun. Sau bună dimineața.

Și datele zilei: 

Somn: 8 ore și 35 minute. Foarte bine. Nota 9. 

Pași: 5100. Fără plimbare de seară, plouă. 

Antrenament: Nu. 

Mâncare: 

10,00 - mixul meu. 

14,30 - supă de spanac cu ou, vegan mac and cheese. 

22,00 - o conservă de ton (la borcan), fasole boabe - ce-a mai rămas de aseară și un kefir.   

Citit:

Mașinăria de minciuni, de Philip Howard. 27 de pagini. 

Văzut: 

Nimic.