Unde-s maidanele de altădată?

O zi grea a fost și asta. Dar mișto, foarte mișto. Scriu partea asta înainte să plec la fotbal, pentru că iar o să mă lungesc diseară, mai am o întâlnire importantă după. Sper să nu îmi rup ceva și să fie până la urmă o zi de coșmar. 

Am scris o emisiune care mi-a plăcut, ceea ce nu se întâmplă prea des. Am trecut-o în seria Stăpânii hranei, ar fi al patrulea episod și cred că am explicat bine, pe înțelesul tuturor, care e de fapt problema principală, ignorată și de cei pro și de cei contra boicot. Pentru cei care n-au timp să vadă emisiunea, bref, problema este blocarea accesului la raft pentru marfa care propune un raport calitate-preț net superior mizeriilor aflate în magazine. În zona asta intră producători locali în special. Și asta se face cu încălcarea legilor, pentru că există legi clare care le interzic retailerilor să practice adaosuri diferite la aceeași categorie de produs. 

Pe de altă parte, dacă aș mai fi avut câteva ore la dispoziție ar fi ieșit mult mai bine. E o dilemă pe care o am de mult timp. N-ar fi mai bine să producem mai puțin, la o calitate mai bună? Pe de altă parte, de multe ori e mai important pentru misiunea pe care (aia de jurnaliști, nu aia de la americani, că văd că are tracțiune lista acelor nemernici, tot primesc mesaje din partea unor mizerabili care nici măcar pentru o secundă nu s-au gândit că lista ar putea fi o minciună totală, oricum am decis să fac plângere la Poliție, să văd ce se întâmplă) o avem să punctăm subiectul, să comentăm, să oferim perspectivă și informație astfel încât oamenii să ia decizii în cunoștință de cauză. Și atunci, acceptăm cu toții să sacrificăm calitatea. Că una e să aibă oamenii de la montaj două-trei zile la dispoziție și alta e să montezi emisiunea în două ore, ca să intre pe canal, cum se întâmplă acum. 

Oricum, e ordin pe unitate asta cu USAID, lucrată probabil tot în laboratoarele rusești care-l dețin pe Georgescu. 

Din nou am lucrat la imaginea de la studio, pentru că nu ne iese deloc ceea ce ar trebui, sper ca de mâine să fie altceva. Oricum, săptămâna asta se montează și partea opusă de decor, să putem înregistra și celelalte producții așa cum trebuie, să revină CCR, Starea planetei, să vină și Teodora Munteanu, care va avea emisiunea ei (abia aștept) și multe alte chestii mișto. S-a pus tapetul azi și în bibliotecă, mâine vin ușile, o să fac niște poze să vi le arăt, M. vrea să deschidă undeva până la finalul lunii măcar partea din față. Gradenele s-au montat deja la teatru, am început să căutăm scaune, dacă are cineva vreo sursă bună sau idei să-mi scrie la dragos@patraru.ro. 

Așa. Am venit de la fotbal. Întreg. Viu. Chiar într-o stare bună, mă bag imediat în boots-urile lui Robert de recuperare, pentru că fac minuni. Săptămâna trecută nu m-am resimțit aproape deloc, am făcut două ședințe, una după meci, alta a doua zi. Senzație! Cu așa condiții de recuperare tot să mergi la sport extrem. Pentru că fotbalul este un sport extrem după o anumită vârstă, tati. Cum îmi spunea un prieten care a încheiat-o cu fotbalul: mai bine rămâi la tenis de masă. Și cam are dreptate.  Efort considerabil, ajută enorm creierul, chiar adaugă ani buni la viață, fără pericol de accidentări grave, satisfacții enorme, pentru că poți învăța în continuare și poți evolua la orice vârstă pe măsură de te antrenezi și joci cu adversari cu stiluri diferite. Dar, na, ca orice copil crescut pe maidan fotbalul rămâne fotbal, rămâne jocul suprem, căruia nu-i pot spune nu. Vorba aia, m-am operat la genunchi doar ca să pot să dau cu piciorul în minge în continuare. Dar e frustrant, foarte frustrant. Să vezi decalajul ăsta care se mărește din ce în ce mai mult, între corp și minte, adică între ceea ce tu, în capul tău, crezi că poți face, și ce mai poți realiza cu adevărat, din punct de vedere fizic. Și chiar dacă am o condiție fizică bună, nu am kilograme în plus, tot nu mai pot face multe dintre lucrurile pe care le făceam acum zece, acum douăzcei de ani nu mai vorbesc. Mai văd câte un copil cum greșește și îi mai spun altuia, la fel de bătrân ca mine: noi dacă greșeam o pasă în curtea școlii când aveam 16 ani și ne luau ăștia mai purii să jucăm cu ei mâncam o bătaie de nu ne vedeam. Sigur, e bine că nu mai e așa, pe de altă parte, când vezi că tu alergi la aproape 50 de ani și câte-un copil d-ăsta stă pe teren își cam vine să-i zici vreo două. Noroc că nu prea poți, pentru că nu mai ești ca-n tinerețe să poți juca și vorni în același timp. iar pe frigul ăsta am remarcat că nu prea mai înțeleg nici eu când țip pe-acolo ce zic. Gândul meu de azi este că, dincolo de partea asta de bullying, care era nasoală înainte de internet, dar era în cerc destul de restrâns, faptul că nu mai există maidane, că nu mai sunt locuri de joacă între blocuri, că nu mai există interacțiunea asta permanentă a copiilor lăsați să se joace liber, toate astea fac ca reziliența acestor copii să fie foarte scăzută. Da, sunt mult mai deștepți decât eram noi la vârsta lor, știu de toate, iar ce nu știu află imediat, dar habar n-au să se descurce, să fie, cum mișto spune profesorul Mircea Miclea, creatori de soluții. 

Atât am putut să livrez azi, voi dormi neîntors, sper să n-adorm în sesiunea de recuperare. Somn bun.  

Mâncare: 

11.00: mixul meu. 10 g. ovăz, 10 g. chia, 10 g in, 10 g. cacao pudră, 10. g cânepă, 30 g proteină vegetală. Lapte de ovăz. 100 gr. afine.

15,00 - salată verde, un iaurt, somon la grătar cu fasole verde (ce a rămas de ieri, că nu aruncăm haleala) și cartofi zdrobiți la cuptor cu brânză. 

20.00 - shake proteic cu 30 de gr. proteină vegetală de mazăre, o banană. 

Citit: 

Azi doar am scris, recuperez în weekend probabil. 

Văzut: 

Nimic. Am fost pe maidan cu băieții. :)