Dragă jurnalule, băi, ăsta!

Trebuie să avem o discuție. Sau mai multe. Cred că mai multe. Dar le încep azi, că nu mai merge așa. Și cred că pentru asta sunt și oamenii ăștia aici. Nu să știe ce părere ai despre politica externă a Statelor Unite. În primul rând, ce fac eu aici? Asta m-am întrebat uitându-mă în diagonală pe textele pe care le scriu zilnic de o lună și jumătate aproape. Ce fac eu aici? Adică, la început a fost mișto, iată, exercițiu de disciplină, uite, jurnalizarea ajută mult, se adună lumea, o mie în prima zi, două mii, trei, patru, cinci, șase, șapte mii, ok, hai, să vedem ce iese. Doar că destul de rapid a devenit din plăcere sarcină. Am de lucru încă ceva, am de scris în jurnal. 

Tu ai scris, mă întreabă Monica seara, când crede că prezența mea pe canapea e o amenințare pentru serialul ei? Nu, îi spun și o tai către masa de lucru. 

Nu că nu-mi place să fac asta, mi-a lipsit scrisul pentru altceva decât pentru ceea ce fac la Starea nației și la Starea sănătății și la toate proiectele noastre. Problema e că am transformat și jurnalul într-un job. Și am ajuns să scriu atât de mult în fiecare zi încât uneori vreau doar să ajung acasă și să nu mai am nicio sarcină. Da, sunt una dintre acele persoane obsedate de control și dau vina pe mine dacă lucrurile nu merg bine. Când iese prost am făcut eu ceva ce nu a fost ok. Și știu că e greșit. Sunt de când mă știu în starea asta de alertă permanentă. Să nu greșesc, să nu iau o decizie greșită. Nu mă deranja (sau așa credeam), pentru că mai ales când îți iese ceea ce faci - și mie mi-a tot ieșit decent - ești ok cu tine. Crezi că așa ești tu, asta e starea ta naturală. 

De ceva timp, de când și cu nebunia asta politică, simt că am obosit. Dar cred că lucrurile au luat-o la vale din pandemie, de când nu mai suntem cu toții la un loc, echipa, iar asta înseamnă de multe ori că aleg să fac lucrurile singur decât să mai deleg cuiva care e departe, e acasă. Și mă încarc aiurea cu lucruri pe care n-ar trebui să le fac, apoi mă enervez că am decis să le fac și uite-așa. 

Recent, a contribuit și situația asta cu mutarea studioului, care în sfârșit azi e gata. Mă rog, mai e nevoie de două desene și de plantele pe care le pregătește doamna Elena și de ceva obiecte de decor, dar s-au terminat lucrările. Mare lucru.

O să facem niște poze frumoase săptămâna viitoare.

Și, desigur, e și treaba asta cu șantierul, cu hub-ul nostru cultural, care deja mă apasă mult mai mult decât mi-am imaginat, mai ales că în aceste vremuri incerte e posibil să fi fost cea mai proastă decizie pe care am luat-o vreodată. Deja nu doar statul, ci și cetățenii taie masiv de la cultură și de la sport, va fi o mare provocare mult mai mare decât am anticipat. Nu-mi pierd încrederea în oameni, în comunitate, că aș lua-o razna. Dar e foarte posibil să nu iasă bine. Dar am acceptat asta, aia e, facem ce depinde de noi să fie bine, mai departe, dacă nu ne iese, închidem și ne vedem de treabă. Doar să reușim să deschidem odată. 

Apoi, mai e și problema că nu suport dezordinea. Iar haosul de la șantier, praful care-ți intră și-n fund, deranjul, gălăgia, toate astea mă scot din minți. Am ochii roșii în fiecare zi, pentru că sunt sensibil la praf, iar de două luni, de când m-am mutat acolo cu treaba, deși încerc să vin doar pentru înregistrări, muncitorii pare că cu asta se ocupă: să facă praf, cât mai mult praf. Sigur, ei lucrează, își fac treaba lor, dar deja eu nu mai am niciun… fir de praf de răbdare. 

Uneori mă trezesc țipând la Kara, care vine să o mângâi. Mă rog, ordonă, pentru că dacă nu îi dau atenție face o prostie să-mi atragă atenția. Dar e clar că sunt cu nervii la pământ dacă eu țip la câine să mă lase în pace: 

Ok, în mod normal aș spune că lucrurile se vor rezolva odată cu deschiderea. Doar că nu va fi așa. Pentru că imediat îmi voi lua o altă sarcină, două, trei. Deja am niște idei nebune, cu sală de sport, chestii foarte frumoase, dar care m-ar face și mai ocupat. Pentru că așa sunt eu. Mi s-a tot spus asta, că așa sunt eu, că nu pot să stau, că întotdeauna trebuie să am ceva de făcut. Dar nu mai vreau să fiu așa. Nu mai vreau să îmi iau atât de multe sarcini, să am atât de multe responsabilități, pe atât de multe planuri. Că nu câte am de făcut reprezintă problema, mă descurc, ci faptul că pică peste minte toate și simt că sunt aproape de punctul ăla în care voi spune stop. 

De fapt, că aici voiam să ajung, mi-am dat seama cât sunt de tâmpit. Și cumva ipocrit. Pentru că, din dorința de a le face tuturor pe plac, ajung mereu să fac exact ceea ce le spun altora să nu facă. De pildă, azi cred că am vorbit cu zece persoane, între două și zece minute cu fiecare. Oameni pe care nu-i cunosc, care pur și simplu cred că mă pot suna oricând, pentru orice. Și eu nu doar că răspund, îi ascult, îi îndrum, încerc să-i ajut cu ce pot, iar dacă nu pot îi direcționez către alte persoane. Dar e ceva ce mă scoate mereu din treaba pe care o am de făcut. Mai puneți aici circa o sută de mesaje de la persoane diferite pe watsapp, cel puțin 35 de mailuri, dintre care la vreo zece zilnic răspund, sunt câteva ore pe zi deja. Și la Otopeni făceam asta, de trei luni n-o mai fac. Acolo vorbeam pe drum la telefon ce aveam, apoi nu răspundeam pur și simplu peste zi. Mă uitam o dată la două-trei ore ce apeluri și mesaje am, rezolvam dacă era ceva important, apoi reveneam la treabă. M-a sunat azi un tip care voia să știe de la mine cât bicarbonat de sodiu să pună în apă după antrenament, că m-a auzit el pe mine spunând asta odată. Sigur, n-am zis asta, am spus cu totul altceva, despre cum poți opta pentru această soluție de hidratare în timpul antrenamentului, i-am explicat ce zice Andy Galpin, care-i treaba, dar eu eram așezat să înregistrez emisiunea. Și totuși am răspuns la blestematul ăla de telefon. 

Chiar și cu reducerea programului la patru zile pe săptămână, chestie care anul ăsta nu mi-a ieșit niciodată, practic tot șapte din șapte ajung să fiu ocupat. Sigur, am zilnic ceva timp pentru mine, dimineața apuc să citesc mai mereu, merg la sport, chestii pe care cei mai mulți n-au când să le facă. Dar nu sunt unde vreau să fiu. Am nevoie de timp pentru ceea ce contează. Și să pot să fac ceea ce vreau să fac. De pildă, seara vreau să cânt la chitară. Îmi face bine, nu e ceva ce mi-am impus să fac zilnic, mi-a intrat în obicei pentru că e al naibii de plăcut să cânți. Cum e și cu sportul, nu-l fac pentru că mă țin de vreun program, simt că mă urc pe pereți în zilele în care nu fac sport. Sunt lucruri care au devenit viața mea, au devenit cine sunt eu. La fel cum nu mai beau alcool, la fel cum nu mai consum carne. Așa că, jurnalule, urmează să fac din nou ordine în activități, asta voiam să îți spun. Că sunt într-un punct în care sunt conștient de limitele mele și nu mai vreau, pur și simplu, să le forțez. Nu înseamnă c-o să fac mai puține lucruri, dar o să-mi recuperez timpul meu. Și intri și tu în restructurarea asta. Într-un mod bun, stai liniștit, nu renunț la tine. 

A, da, e posibil să mă fi influențat și cartea asta pe care o citesc acum, Meditații pentru muritori, de Olivier Burkeman (omul cu 4000 de săptămâni). Care explică mișto niște chestii pe care le știm foarte bine, dar le ignorăm: că viața e scurtă și noi suntem oameni. Dacă acceptăm asta, adică faptul că avem niște limite și că nu putem controla lucrurile așa cum ne tot impunem vom putea să ne eliberăm și chiar să reușim să ne facem timp pentru ceea ce contează cu adevărat. 

Băi, mersi, jurnalule, azi, pentru prima dată din 21 ianuarie încoace, simt că chiar m-ai ajutat. Continuăm mâine. 

Și datele zilei:

Somn: 7 ore și 43 minute. Nota 10. Nici nu știu când a trecut noaptea

Pași: 3600, am scris azi toată ziua practic. 

Antrenament: Nu. Am scris azi toată ziua practic.

Haleală: 

10.00 - trei ouă poșate, clătită cu năut, salată mare cu de toate, adică asta: 

14.00 - un shake proteic.

19.30 - salată mare cu de toate, la fel ca dimineață, supă de praz, steak de conopidă, senzație (toate de la cafenea).

Citit: Meditații pentru muritori - 43 de pagini. 

Văzut: FCSB - Lyon.