Putem să dăm ceasurile înainte și timpul înapoi? Și de ce am făcut asta la Ploiești

Fază funny dimineață. Mă trezesc, mă uit la ceasul de la mână, opt și douăzeci sau pe acolo. Și îi spun Monicăi că s-a dat ora și că e opt, nu nouă și ceva, cum susținea ea. Cum eu încă eram pe jumătate adormit, iau de bună ora de la ceas și fac o socoteală că mai am două ore până încep cursurile, așa că pun cornul înapoi în pernă. Mă trezesc la 9,15 (ora ceasului de la mână). Și văd că telefonul meu arată 10.15. Apoi îmi dau seama ce-a vrut Monica să spună cu ”dacă știi tu mai bine decât iphone-ul cât e ceasul” înainte să se dea jos din pat. Era deci 10.15. Am intrat în panică, într-un sfert de oră începeau cursurile. Care n-au mai început, pentru că profa nu s-a putut conecta la internet. Așa că am avut timp să mâncăm împreună, apoi de citit, de lenevit. Pe la două am dat o fugă la cafenea, am avut apoi o întâlnire la spațiu și am ajuns acasă pe la patru, cu sushi. Am mâncat, am văzut un film pe Netflix (Champions - drăguț), apoi am băgat sală și plimbarea de seară. Am mai citit ceva și uite cum s-a făcut zece jumate și m-am apucat să scriu textul.Probabil mâine, în ultima zi a lunii, vor fi 8000 de oameni care citesc ce scriu eu în fiecare zi. Mă rog, nu toți citesc, sunt cei care mă urmăresc. Îmi apare că 40% deschid mailul primit și că 200.000 de oameni au citit în ultimele 30 de zile ce scriu aici. Nu am promovat pe niciun cont de pe alte rețele ce scriu aici, pentru că scriu în primul rând pentru mine. Și mi se pare funny că după atâta timp de alergat după cifre și după audiență mie, mie deci îmi este absolut indiferent dacă mă citesc zece sau zece mii de oameni. Și mă amuză că există tot felul de conturi ce conțin sfaturi despre cum să crești pe Substack și cum își fac vânt oamenii care încep să scrie aici și zic că au venit pentru că nu mai puteau în alte părți, dar tot ce vor este să crească, să aibă cât mai mulți urmăritori, ceea ce va face ca rețeaua să ajungă astfel fix la fel ca toate celelalte. Cât timp punem creșterea cu orice preț în centrul preocupărilor noastre nu vom putea schimba lumea în bine. Trebuie să scăpăm de modelul ăsta imbecil, în care exiști doar în măsura în care ești mare sau îți propui să fii foarte mare.

Îmi scriu mesaje oameni care au ajuns pe platforma asta pentru că le-am spus că scriu eu aici zilnic și au început să scrie și ei. Mi-a plăcut mult un text pe care l-am citit în seara asta, scris de o tânără studentă la psihologie, care mi-a scris așa:

”Am 21 de ani și sunt studentă la Psihologie, pasionată de educație și sănătate emoțională. Te apreciez enorm și cred sincer că munca ta e profund valoroasă. Îți urmăresc proiectele de ani buni, dar mi-am dat seama recent că am crescut cu tine în fundal. Pe la 10 ani stăteam cu ai mei la televizor, nu înțelegeam ce spui, dar știam că era important, fiindcă părinții mei te urmăreau cu atenție și cu zâmbetul pe buze. Acum, la 21 simt că duc tradiția mai departe. Doar că, de data asta, chiar înțeleg ce spui :).

Am descoperit Substack datorită ție și mi s-a părut un spațiu neașteptat de cald, sincer și viu. Tocmai am publicat primul meu articol pe Substack, inspirat de serialul „Adolescence”.

Scriu acolo despre băieți, rușine, vulnerabilitate, misoginism și frica mea de a nu greși, ca viitoare mamă. E un text personal, dar și cu multe gânduri despre cum putem crește copii care să nu se piardă în tăcere sau furie.

Dacă vei avea vreodată câteva minute și vei simți să arunci o privire, mi-ar face mare plăcere. Nu e un mesaj de promovare, ci unul de mulțumire. Fără nicio așteptare, doar cu bucuria că l-ai citit.”

Textul e aici:

Let’s stop teaching boys to be men. Let’s teach them to be human.

Primesc din ce în ce mai multe mesaje de felul ăsta. Tineri la 20, 25 de ani care îmi spun că mă urmăresc cu toate produsele sau doar cu unele, că sunt abonați plătitori și că au crescut cu mine pe fundal, că mă urmăreau părinții lor, la televizor. Și sigur că mă umple de bucurie să aud asta, să primesc astfel de mesaje. Pe de altă parte, mă lovește mereu și treaba asta, cât de vechi sunt, de cât de mult timp fac ceea ce fac și cum, deși nu mă simt deloc așa, sunt în categoria celor pe care chiar și cei de 25 de ani îi consideră bătrâni. Și nu că nu-mi place unde am ajuns, nu că nu mă bucur din plin de viață, fiind recunoscător în fiecare secundă pentru tot ce sunt, pentru toți ai mei și pentru sănătate și libertatea de a putea decide ce fac și ce nu fac, doar că… aș vrea să nu fi trecut anii ăștia atât de repede. Nu aș vrea neapărat să mai trec odată prin ce-am trecut, că n-a fost ușor și cu siguranță a doua oară m-aș încurca sau n-aș mai avea atât de mult noroc, aș vrea doar să reușesc să trec din nou prin momentele în care aș fi vrut să fiu mai prezent. Mă uit câteodată îngrozit la câte o poză cu copiii, de pildă, de când erau mici, și mi-e frică să recunosc și în sinea mea că nu-mi mai amintesc deloc acele momente. Că dacă nu ar fi acele poze sau filmările eu n-aș crede că lucrurile alea chiar s-au întâmplat. Pentru că a trebuit să fiu în același timp cu mintea în atâtea locuri, trăind cu iluzia că lucrurile se află mereu sub controlul meu. De-asta îmi pare rău, că nu m-am bucurat mai mult de călătorie, chiar și când nu erau motive de bucurie. Chat GPT răspunde așa la cerința: bătrânețe, coaie crețe.

Azi, când am prezentat unor oameni care nu-s din zonă hub-ul cultural, am primit aceeași întrebare pe care o primesc foarte des în ultimul an chiar și de la ploieșteni: de ce ai făcut așa ceva la Ploiești? Forma diferă de la caz la caz, în sensul că tipul căruia i-am prezentat hubul astăzi, om de afaceri, nu ca mine, a zis: doar un nebun de ploieștean putea să facă așa ceva la Ploiești. Și mi-aduc aminte de cum toată lumea ne spunea, în urmă cu cinci ani, când începea pandemia și noi deschideam cafeneaua din Ploiești, că vom da faliment în câteva luni, pentru că nu poate supraviețui o cafenea de specialitate cu un restaurant vegetarian într-un oraș ca Ploiești. Inclusiv opinia multor localnici este că orașul ăsta e mort. Și dacă asculți poveștile celor care au mai încercat câte ceva și nu le-a ieșit, atunci nici nu prea merită orașul ăsta să faci ceva aici, în niciun caz un hub cultural. N-o să meargă, o să vezi, doar asta mi se spune. Doar că eu sunt sigur că o să meargă, așa cum am fost sigur că mulți oameni, care de cinci ani ne trec aproape zilnic pragul, vor aprecia și Cafeneaua din centru, prea mică pentru nebuniile la care visez eu de atâția ani. Nebunii care vor deveni foarte curând realitate. Și de care abia aștept să ne bucurăm împreună. De ce am făcut asta aici? Pentru că e în continuare singurul loc (chiar dacă îl urăsc de multe ori) pe care-l pot numi acasă.

Kara, care azi s-a jucat cu o broscuță în curte, mergea sărind cu ea în gură, abia am reușit să o salvez (pe broscuță), vă dorește somn bun.

Și datele zilei, că e târziu și mâine începe o nouă săptămână grea, dar mișto.

Somn: 9 ore și două minute. Excelent. Nota 9.

Pași: 8400.

Antrenament: Da, forță. Tot 600 de Kcal, ca ieri (probabil cel mult 300 real).

Mâncare:

10,30 - trei ouă fierte, salată verde cu roșii, castraveți și avocado, fasole boabe, o conservă de hering, o felie de pâine prăjită.

16,30 - sushi, baby!

20,30 - un shake proteic (30 de grame de proteină vegetală, 5 grame de creatină, 10 grame de cacao), două plăcinte cu brânză.

Citit:

Mașinăria de minciuni - 26 de pagini.

James - 38 de pagini

Burn Book - 31 de pagini

Văzut:

Champions (Netflix) - mi-a plăcut, fix ce aveam nevoie într-o duminică după-amiază.