WOOP. Cucu și cocoșel. Ție ce și cum îți spune vocea din capul tău?

Scriu mai devreme azi, nu mai vreau să mă aglomerez seara cu textul ăsta. Măcar în weekend să reușesc. Că uneori, seara, când sunt frânt, nu mai trece drept plăcere, ci datorie. Și nu e bine, că ăsta e drumul spre abandon. Aș mai fi dormit, dar avea Robert meci la școlare la 9,45. Doar că n-a fost la 9,45, ci mai târziu. Ieri, când am ajuns la timp, a început mai devreme. Nu contează, oricum nu prea pot fi numite meciuri aceste întâlniri, diferența dintre cei care fac performanță și cei care au făcut un pic de baschet sau au privit mai mult baschet decât au jucat e enormă. Băieții noștri joacă atât cât trebuie ca să pună rapid 15-20 de puncte între ei și adversari și apoi își conservă cât mai bine energia, pentru că zilele astea au și antrenamente și meciuri oficiale cei mai mulți dintre ei. La 18.00 au semifinala și mâine dimineață finala, care se joacă la Olimpia, unde seara e și meciul seniorilor cu Rapid. 

Am fost cu Kara la meci. 

Înainte am trecut pe la cafenea și am băut o cafea pe terasă, se vede că nu am mai luat-o cu mine, e disperată. La meci am stat până la începutul sfertului al treilea, nu mai avea răbdare, așa că am plecat. Bine, nici nu era nimic de văzut. A fost pe la mine Radu și-o să ne vedem și în seara asta, să ne uităm la meciul Parmei cu Inter. A trecut apoi și Săndel, să-mi lase comanda de pește și icre și zacuscă din pește, pe care am dat-o zilele trecute (are el o sursă senzațională, ar trebui să vă omor dacă vă spun, așa că mai bine nu), tocmai mâncasem, dar abia aștept să mă bag în salata aia de icre de crap. 

Lalele pe care le place și Kara, că altfel n-ar fi fost lăsate să trăiască. 

Tata vorbea cu el cu voce tare. Eu și sor-mea, copii fiind, ne distram. Și stăteam și-l ascultam când făcea treabă, pentru că ne plăcea cum încerca să rezolve ceea ce făcea acolo spunând și ce face, pas cu pas. Când se încurca, îl auzeai: și-acum ce faci, Emile? Inclusiv când completa câte un rebus dădea glas vocii lui interioare. Și noi îl copiam, ai mei îmi povesteau cum se amuzau ei ascultând la ușă când eram mic și vorbeam singur în timp ce mă jucam, imitându-l pe tata. 

Am înțeles mai târziu cât de mult m-a ajutat dezvoltarea acestui obicei să-mi formez gândirea logică. Și mai ales pe aia critică. Și am constatat ceva: întotdeauna vocea mea interioară a fost aliatul meu. Chiar și atunci când îi dau glas în momentele în care sunt foarte critic cu mine, tot mă ajută, mă calmează, mă organizează, îmi oferă suport. 

Mi-am adus aminte de cum vorbea tata singur (cum fac și eu azi, eu vorbesc continuu cu mine nu doar în capul meu, de-aia am nevoie să fiu singur în cameră când lucrez, pentru că nu-mi tace gura) când am ascultat discuția dintre Andrew Huberman și psihologul Ethan Kross. În engleză se numește chatter - acel zgomot mental care nu se mai oprește. Monologul acela interior pe care unii îl ignoră sau îl iau ca pe un dat. Eu, unul, refuz să cred că avem cu toții această voce interioară. Și susțin asta în ciuda dovezilor științifice, dar în apărarea bunului simț. Păi, dacă Ciolacu are o voce interioară, înseamnă că-i la fel de tâmpită ca el, nu? Că la mine, de pildă, vocea interioară este cea care intervine mereu și spune: bă, ești tâmpit, cum să spui asta sau cum să faci asta? De-aia zic, cred că nu toată lumea are. 

Lăsând gluma la o parte, vocea asta interioară este o unealtă. Poate să îți salveze ziua, viața sau poate să te saboteze permanent. Deci, nu vocea din capul nostru e problema, ci felul în care o folosim.

Kross explică foarte clar: avem nevoie de vocea interioară pentru a planifica, a ne motiva, a învăța din greșeli. Dar când se transformă în „chatter” - ruminație, anxietate, looping mental - ne blochează. Ne suge energia cognitivă. Ne scade performanța, somnul, relațiile. Viața. Tu în ce relație ești cu vocea ta interioară? 

Cei care mă urmăresc de mult timp știu că am mai povestit în newsletterul Starea săptămânii cum eu și Marius vorbeam foarte urât fiecare cu el când jucam tenis. Și că am decis la un moment dat ca fiecare să vorbească frumos cu el. Și chiar dacă avem momente cînd trebuie să oprim jocul ca să ne putem opri din râs, totul se aude mult mai bine (pot asista și copii la jocul nostru) și am observat că nici nu ne mai enervăm atât de mult, pentru că în loc de un adversar, fiecare aduce la masă un aliat. Marius se alintă Cucu și una-două îl auzi: hai, mă, Cucule, mă, nu așa, ți-am zis cum să dai, hai, hai, concentrează-te! Eu sunt Pătrățel, Drăgoșel, cocoșel și multe altele. Da, sună într-un fel să-i tot auzi invocați pe Cucu și pe Cocoșel la o partidă de tenis de masă. Bine că nu practicăm naiba judo. 

Dacă ești bun cu tine. dialogul ăsta cu vocea ta interioară devine practic un fel de coaching.  Kross enumeră câteva strategii, precum distanțare lingvistică, adică să vorbești cu tine ca și cum ai fi altcineva, distanțare temporală, cum vei vedea asta peste o săptămână, dar peste un an, scrisul liber, 15 minute, fără cenzură.

O altă stratrgie este WOOP, care vine de la Wish - ce vreau, Outcome - ce-ar însemna pentru mine, Obstacle - ce mă blochează (intern) și Plan - dacă X apare, atunci fac Y.

A, și mai e ceva. Foarte important: nu toate emoțiile negative sunt rele. Că trăim într-o cultură în care ni se spune să „scăpăm” de tristețe, de furie, de frustrare. Dar emoțiile nu sunt dăunătoare în sine. Sunt funcționale. Ne spun ce ne doare, ce contează pentru noi. Problema e când rămânem blocați în ele, când nu mai reușim să le procesăm și să trecem mai departe.

Și ceva foarte omenesc: cu toții avem gânduri intruzive. Asta m-a liniștit profund. Nu sunt deci „stricat” dacă îmi trece prin cap ceva sumbru. Asta face creierul: simulează. Dar nu e musai ca ceea ce gândim să devină realitate. Doar că trebuie să învățăm să ne uităm la gânduri ca la nori. Să nu le lăsăm să ne conducă.

Scopul așadar nu e să ignorăm (ce cred eu că fac mulți, de-aia nu-și îngăduie deloc timp cu ei) sau să oprim vocea interioară. Ci s-o reglăm. Să o îmblânzim. Să o transformăm în cel mai bun aliat al nostru. Și să nu credem tot ce ne spune, Pătrățele!

Uite, acum zice să mergem la sală. O asculți? O asculți, că zice bine! A, am exersat câteva piese noi la chitară. Acum, o păzește Kara:

Și datele zilei: 

Somn: 7 ore și 36 de minute. Excelent. Nota 9. 

Pași: 4600 (la ora 15.00), probabil dublez, că ies și la o joacă pe teren, să arunc un pic la coș. 

Antrenament: Da, mă bag acum la sală. 

Mâncare: 

Dimineață nu am mâncat.

13,30 somon în crustă, rizoto cu spanac, plăcintă cu cartof și brânzeturi, un ștrudel (și aseară am băgat unul, am uitat să-l trec). 

Și mai urmează așa:

17,00 - un shake proteic

20,00 - icre, zacuscă de pește. 

Citit:

Urmează. Aseară am băgat vreo 35 de pagini din Paradis. Și vreo zece pagini din Burn Book, care cred că mă prinde. 

Văzut: 

Nimic.